Mutza

desi suntem in mijlocul bacului, eu am ramas cu gandul la ultimele zile de liceu. dragi (ex)colegi, duminica, 5 iulie, dupa afisarea rezultatelor, ne lalaim in Tonique pe Forever young! clar?!

“liceu, – cimitir/al tineretii mele –“

asa incepe una din poeziile lui George Bacovia, poetul care mi-a dat batai de cap in incercarea mea de a-l intelege. pentru mine, liceul nu a fost un cimitir in sensul macabru, ci in sensul pur, al locului de veci, linistit, pustiu dar mereu verde, locul in care poti reveni pentru a regasi momentele de rascruce, momentele de fericire dar si de tristete.

aici mi-am ingropat eu copilaria. am batut la usa lui nenea Hogas pe la varsta de 11 ani, cand nu eram eu prea lamurita in legatura cu ceea ce inseamna “liceu”. eram o fetita blonda, fara codite, fara fundite – deja trecusem la o etapa mult superioara altora de seama mea, eram intr-o institutie care, dupa parerea mea, impunea o oarecare seriozitate si decenta. trecerea brusca de la scoala primara la liceu m-a determinat sa ma dezvolt nu doar spiritual, ci si fizic, mult mai devreme decat era programat.

a urmat apoi adevarata viata de liceu, clasele 9-12. fetita blonda, fara codite, mica si firava, sensibila si aparent naiva, si-a peirdut o parte din calitatile de alta data: a devenit, treptat, satena, roscata si in final bruneta si si-a impletit codite, probabil in cautarea copilariei, a ramas mica si firava, sensibila si aparent naiva, dar in interior incredibil de meticuloasa, genul de persoana care patrunde in esenta lucrurilor, cand ceva scartaie. calma in general si agitata in pragul unei testari, zapacita in cercul de prieteni dar serioasa in prezenta adultilor, mi-am asumat intotdeauna lucrurile spuse sau facute si am incercat sa creez un echilibru in viata.

am incercat sa evit conflictele, desi de multe ori am fost captata in mijlocul lor in mod involuntar, mi-am dozat cunostintele si am reusit sa revin cu picioarele pe pamant si sa fiu constienta de tot ce se intampla, chiar daca unele lucruri imi sunt inca inexplicabile. am invatat ca indiferent de capacitatile intelectuale ale persoanelor pe care le intalnesti, de la fiecare poti invata cate ceva, dar si ele la randul lor, pot invata ceva de la tine.

aici mi-am facut prieteni, insa nu doar in randul elevilor. mi-am respectat profesorii desi in mare parte nu am fost de acord cu sistemul fiecaruia de predare/testare. sunt, in final, constienta, ca toti: colegi, parinti, profesori, prieteni, au contribuit cate putin la dezvoltarea mea, la croirea unui inceput de drum, pe care de acum va trebui sa il urmez singura.

in acest cimitir in care am cautat coltul potrivit pentru a-mi lasa copilaria, nu am fost singura. mi-am gasit un prieten de nadejde caruia i-am suportat ifosele, i-am oferit un umar pe care sa planga, pe care mi-am descarcat fara sa vreau nervii, caruia m-am straduit sa ii fiu aproape cat am putut de mult. iar el, la randul lui, a facut pentru mine aceleasi lucruri si m-a certat sau m-a sfatuit cand a fost cazul. cu totii il cunoasteti, asa ca nu ii voi spune numele. el stie toate acestea si sper sa fim si mai departe la fel.

va doresc o viata insorita, iar voua, colegilor, sa fiti fericiti si multumiti de calea aleasa.

si lacrimi.

mi-am petrecut weekendul la bunici, dupa o lunga perioada de timp. vremea a fost foarte neprietenoasa, asa ca am fost nevoita sa ma instalez in varful patului, “dupa soba”, si sa ma las cuprinsa in mrejele somnului. nu stiu cat am dormit, nu stiu ce am visat, dar stiu cine m-a trezit. sau mai bine spus, CE m-a trezit: parfumul copilariei, cel pe care l-am adorat si l-am cautat in toate esentele cunoscute si necunoscute. e o combinatie intre zambete, lacrimi, frunze de nuc, vara, soare, zapada, jocurile coplariei…si ploile din vremurile nu demult apuse. furtuna de afara a reusit sa ma sperie la fel ca atunci, cand simteam fiecare strop de apa lovindu-se de acoperis, lunecand usor spre streasina casei, apoi aruncandu-se in “valtoarea” unui parauas format ad-hoc la temelie, grabindu-se sa ajunga Dumnezeu stie unde. noapte. tunete. fulgere. ploaie torentiala. frica? deloc. ba chiar zambet, desi ascunsa bine sub plapuma, la sanul protector al mamei. am retrait un episod de cand eram “kinder”. ei, nu ca acum as fi mai maricica la urma urmei, n-am decat 19 anisori fara 12 zilisoare
vorbeam mai sus de parfumul nucului…da…locul preferat al lui dutzi cand se supara ca era certat, sau cand punea la cale vreun plan “diabolic”. si eu, la poale, de mana cu mamaitza, strigand disperate “mai baieti, mai! vin` la fata, mai!”, iar el pace…si mai era si-un par, in mijlocul gradinii, tot locul ales de dutzi pentru a se catara cand nu voia sub nicio forma sa fie gasit. dar l-au taiat
si verile…cele mai frumoase veri, tot la bunici. cu gasca de verisori, in ordine descrescatoare: Nicoleta, Ioana, Vlad, Diana, Mariuca, Simona si mai tarziu Stefan, Teodor si Robert. cei din urma nu cred ca au prins asa multe jocuri ca noi. ne adunam cel putin 2 saptamani in vacanta mare toti nepotii, de umpleam curtea bunicilor cu zarva, boacane si jocuri mai mult sau mai putin creative. in casa ramanea prapad, in cazul in care era vreo ploaie descrisa mai sus si alt loc de joaca nu aveam. jucam ascunsa. eram de gasit sub pat, pe pat, sub plapuma, in lada recamierului (acolo unde se tine de obicei lenjeria de pat), in dulap, dupa usa, dupa oglinda, dupa cuier, pe soba, dupa soba, in pod, in camara, ce mai…unde vedeam cu ochii sunt foarte multe jocuri dar singurul care mi-a ramas in minte si pe care il pot descrie in detaliu e doar acesta. pe afara cred ca nici nu mai are rost sa mai insir cate locuri de ascuns aveam…
mai erau “excursiile cu caruta”! daaa! ce frumooos! cand ne urcam claie peste gramada: catel, purcel, oaie si miel si il chinuiam pe bietul Gigel (ce versuri fac fara sa vreau ) care era nevoit sa ne si suporte cantecele pe langa faptul ca ne cara cateva zeci de kilometri…dragii mei verisori, nu stiu cat de des va amintiti voi macar secvente din momentele mai sus mentionate, dar sunt sigura ca exista pe undeva printr-un coltisor al sufletului vostru
si pentru ca azi e ziua lui Dutzica al meu profit de acest post si…nu, nu am sa ii urez la multi ani si toate alea care vin pe langa, pentru ca e prea banal. ci am sa ii aduc acum un zambet laaarg si un “nuuu pot sa cred ca ai facut asta!!! daca stiam, nu rezolvam problema upload-ului”, prin cateva poze

nu-i asa ca am cel mai dulce fratior?

continuare la continuare   **din seria “about me”

mi-am descoperit o noua pasiune analizarea oamenilor. e de ras, stiu sau nu in cele 2 saptamani din vara trecuta, pe care le-am petrecut in Germania, am cunoscut fel si fel de oameni, de caractere. Manuela (mama nemtzoaica ) avea placerea de a se aseza pe o banca, sau chiar pe marginea trotuarului, in zonele foarte aglomerate sau in fata magazinelor, doar pentru a observa oamenii. se lipsea de rascolitul hainelor in favoarea unui exercitiu de imaginatie, lucru care o relaxa. nu e greu sa privesti oamenii mergand, alergand chiar, ce te solicita mai mult e incercarea de a citi gandurile trecatorilor doar privindu-le chipul. e genul de exercitiu pentru care voi spune “puteti incerca asta acasa” bine, impropriu spus acasa go out! plimba-te prin parc, aseaza-te pe o banca, ocheste o persoana si concentreaza-te asupra ei, analizeaza fiecare detaliu, apoi revino si spune-mi cum e. daca e neinteresant, esti probabil normal eu nu prea sunt

de curand, facand ce am scris mai sus, am observat un lucru comun la majoritatea oamenilor (atentie, nu doar la tineri): castile din urechi. e “cool” sa asculti muzica pe strada. e si mai “cool” sa zambesti in timp ce asculti muzica pe strada. e “mega-cool” (of, Doamne, ce urasc termenii astia!) sa vezi persoane zambind. eu insami ma simt fericita atunci cand observ zambete si nu doar fete morocanoase, incercanate, incruntate. de aici deducem faptul ca muzica e oaza noastra de fericire. indiferent de problemele pe care le ai, ascultand melodia preferata, pentru 3 minute si jumatate cel putin, uiti. uiti ca ai rate de platit, uiti ca te-ai certat cu seful, uiti ca ai facu-o de oaie la vreo ora, uiti ca ai luat vreo nota mica si asa mai departe. in ziua de astazi, muzica a devenit principala modalitate de a te rupe de realitate, fie si pentru o perioada foarte scurta de timp.

fie ca esti observator, fie ca esti cel de sub lupa, continua sa zambesti. poate vei insenina ziua cuiva

precum bine stiti,  imi place sa ii ajut pe cei din jurul meu si sa ii sustin in proiectele lor. de data aceasta va propun sa urmariti prezentarea Cameliei aici si sa votati. ea se afla in finala concursului Fata de 10 la PROCINEMA. castigatoarea finalei  va fi prezentatoarea permanenta a Filmului de 10. mai multe informatii, pe site-ul dat mai sus.

Bafta, Camelia!

UPDATE: Camelia a castigat concursul Fata de 10 si le multumeste sustinatorilor! va multumesc si eu

poate va aduceti aminte (cei care ati citit) ca in postul Filmul de Piatra am amintit de filmul lui Andrei Dascalescu: Constantin si Elena. tocmai am fost informata ca pe data de 10 aprilie, la ora 19.30 la Cinema Union (Bucuresti, evident ) va avea loc proiectia filmului.
pentru ca imi e putin cam greu sa anunt pe toata lumea, am apelat la metoda cea mai simpla
si va spun cu toata inima, mergeti la acest film! si luati-va si batiste, cei mai sensibili!
astept pareri, dupa vizionare!
tschuss!

tot timpul m-am complacut situatiior penibile. mereu am inchis ochii si-am zis “hai, treaca de la mine”. si, bineinteles, in naivitatea mea crunta, am crezut ca toata lumea e asa. ei pe naiba. daca esti egoist si tii totul pentru tine, nu e bine. daca esti prea bun si imparti cu toata lumea tot ce ai, cedand uneori din portia ta, dar avand grija sa nu il nedreptatesti pe altul, iar nu-i bine. asadar, ca nu-i bine sa fii rau se subintelege, dar nu e bine nici sa fii bun. de ce? pentru ca se interpreteaza total anapoda gestul pe care tocmai l-ai facut…trebuie sa ai tu un scop ascuns pentru care ai procedat asa si nu asa. astepti tu ceva. nu?
hm. eu, una, NU astept nimic. de cand ma stiu imi place sa ofer persoanelor din jurul meu cel mai marunt lucru care le-ar putea aduce o sclipire in ochi sau macar un zambet. asta fara sa astept macar un “multumesc”. cum am scris in mai multe randuri, incerc sa gasesc fericirea in lucrurile marunte pe care unii dintre voi poate nici nu le observati. oricat de grea ar fi o zi, oricat de trista as fi, in orice moment al zilei intalnesc ceva care ma face sa zambesc si poate sa alung macar pentru o secunda problemele: zambetul unui copil intalnit in parc, in drum spre casa, mersul leganat al unui catelus sau un e-mail de la prietenii de peste hotare, care stiu sigur ca nu m-au uitat; si chiar daca sunt la mii de kilometri departare, imi sunt mereu aproape, iar cuvintele si gandurile lor pozitive par sa vina atunci cand am mai mare nevoie de ele. de aceea imi iubesc prietenii. pentru ca ii simt alaturi de mine si cand ne desparte o lume, pentru ca indiferent de vremea de afara, de ora tarzie sau de programul incarcat, nu ezitam sa comunicam.
in zilele noastre, comunicare e totul. si exista mijloace de a comunica, slava Domnului! dar ce te faci cu aia de-s mai incuiati si nu ti-ar zice nici in ruptul capului ce-au pe suflet? eh, ei asteapta sa le citesti gandurile si eventual sa gasesti solutii problemelor lor. dar sigur iti sunt prieteni? mai gandeste-te o data.
dupa umila mea parere, un prieten este acea persoana care alege sa-ti fie alaturi la bine si la rau, din proprie initiativa, care te accepta cu bunele si relele tale, care te intelege atunci cand ai pitici pe creier si iti da una in freza cand faci o tampenie (doar de atentionare). e acel om pe care stii ca poti sa-l trezesti la miezul noptii sa-i zici ca ti s-a spart teava de la calorifer si l-ai ruga sa-ti mai aduca o patura, pentru ca e frig. si nu e instalatorul. e persoana care iti va fi alaturi atat timp cat niciunul dintre voi nu va permite altora sa-si bage codita si nu se va indoi de capacitatile celuilalt.
am multe cunostinte, dar nu multi prieteni, ci putini si extraordinari.
tu ai prieteni?
ce te-ai face fara ei?
ce ai fi fara ei?
de curand, my best friend forever mi-a zis “fii tu fara grija, ca e cineva si pentru tine cu capul pe umeri, nu doar cu el drept.” nimic mai adevarat. e o alta interpretare a ceea ce imi spune mama cand ma incurajeaza “ce e pentru tine, e pus deoparte!”. (hug) -urile fratelui meu sau (kiss) -urile pe frunte ale tatalui meu, fac pentru mine mai mult decat cele mai cunoscute brand-uri f(r)azele care pe tine te fac sa zambesti acum, mie imi insenineaza viata. si sunt doar 4 exemple, 4 parti minuscule din 4 persoane pe care le iubesc numai-eu-stiu-cat-de-mult !