mi-am adunat in bagaje toate gandurile, bune si rele, visele si insomniile, rezervele de zambet si aer curat si am pornit inapoi spre bucuresti. cu ochii aproape lipiti de somn, am incercat sa rememorez in totalitate zilele petrecute acasa, nu doar pentru a umple cele 6 ore de drum, ci si pentru a zambi din nou cu acelasi avant. putini ma cunosc asa cum sunt intr-adevar. de ce? poate pentru ca multi iau de buna o fotografie pe marginea careia isi fac notite cam cum as putea fi eu. sau poate ca nu indraznesc niciodata sa imi adreseze vreo intrebare privitoare la persoana mea. sau, inca o varianta, problema e la mine: sunt (la prima vedere) un cub de gheata. raspunsul ar putea fi: cate putin din fiecare varianta de mai sus. nu dau exemple dar stiu cine mi-a creionat un portret care nu are nicio legatura cu realitatea. nici macar daca privesti din punct de vedere abstract. dar avem loc toti pe pamant. am simtit in ceafa si in obraz priviri curioase dar nu am auzit nimic. si da, am o problema de incredere si poate las impresia unui cub de gheata. oamenii se schimba de la o zi la alta, iar gusturile nu se discuta. in fond, viata merge inainte si noi cu ea sau pe langa. am avut zile de liniste dar m-a trezit brusc bataia unei inimi. nu…nu a unui el, pentru ca nici nu-l astept si nici nu-l caut. ci inima agitata a haosului…
zici ca nu ti-ar placea sa opresti pentru o secunda timpul in loc, sa inghete toata lumea, sa fie liniste deplina, sa nu auzi niciun zumzet, iar tu sa fii singurul care se poate bucura de asta? minti. oricine si-ar dori sa aiba o asemenea putere. imagineaza-ti ca asa poti avea mai mult timp la dispozitie sa-ti faci tema. sau sa te pregatesti pentru un examen. ori sa duci la bun sfarsit un proiect fara sa iti auzi seful zbierand in urechi ca ai depasit deadline-ul. dar ramai singur cu toate. si atunci mai vrei pe cineva alaturi, sa impartiti sarcinile.
nu e ciudat cum in zilele noastre poti obtine orice daca platesti bine? ti-e foame – preferi cel mai scump restaurant, pentru ca “iti permiti”; ti-e sete – vrei cel mai scump vin, sau apa plata frantuzeasca; vrei sa te distrezi – te duci in cel mai scump si fitos club, platesti pentru un lap-dance, platesti sa te “conduca” acasa si sa ramana pana dimineata. dar ai da bani unei persoane doar pentru a sta langa tine pe o banca in parc, pentru ca tu sa nu te simti singur? toti avem nevoie, din cand in cand, de o imbratisare. unii au mai mult noroc si o primesc la timp. altii stau in asteptare. pentru cei din urma nu e nimeni capabil sa echilibreze balanta. si realizezi ca sunt atat de multi oameni in jurul tau dar de fapt nu e nimeni care sa-ti poate incalzi sufletul. si pornesti in cautarea acelui “cineva”…
luna aceasta e cam plina de zile de nastere ale cunostintelor mele. gata. va ajunge! la multi ani, dragilor (n-am sa va insir aici pentru ca nu fac vreun pomelnic). va doresc sa fiti in continuare echilibrati, chibzuiti si fericiti cu alegerile facute, sa nu priviti inapoi cu regret. va pupa mama
aseara am sarbatorit-o pe camelia intr-o cafenea probabil bantuita, langa o casa, tot bantuita – se zice – prin care se plimbau nestingherite fantomele unor maicute (imi place sa cred ca sunt povesti), pe strada mantuleasa (si mai spooky). dar a fost frumos, incercand sa fac abstractie de spirite oameni frumosi si veseli pe care i-am indragit inca din momentul acela cu “imi pare bine de cunostinta”.
eu si camelia (aka monalisa) ne cunoastem din clasa a 9-a, dar in perioada liceului nu am avut ocazia sa petrecem prea mult timp impreuna. abia daca schimbam cate un “buna! ce faci?”. ajunse in bucuresti, dupa scarbosul bac, am descoperit ca amandoua tindem spre aceleasi facultati. asa ca ne-am luat de manuta si am colindat strazile bucurestiului si holurile facultatilor ale caror studente ne visam. timpul a trecut prea repede si vara a fugit. si iata-ne intr-o zi de toamna superba, intr-o plimbare prin cismigiu, noi doua, parca prietene dintotdeauna.
ma atasez foarte repede de oameni (nu e de bine, tot timpul) si am prieteni peste tot, la care tin foarte mult si cu cat ii cunosc mai bine, cu atat sufletul meu creste si mai mult si ma simt multumita cand stiu ca pot sa fiu un umar pe care ei se pot sprijini fie cand rad cu lacrimi, fie cand ii doboara tristetea.
la multi ani, camelia! (inca o data)
scotocind in cartile de bucate ale mamei, dupa o anumita reteta de prajitura, acum ceva timp am gasit o foaie ingalbenita pe care statea asternut un scris ordonat si fara greseli de ortografie. in stanga, sus, data 18.03.1983. putin mai in dreapta, LA ADIO. am citit in graba randurile si entuziasmata, am fugit la mama. “mami, uite ce-am gasit! e scrisul lui tata, nu?” dap…al lui era…si inca este acelasi! (bine…cu mici modificari de forma). revenind la continutul bietei foi: am cautat melodia peste tot si nu stiu cum de nu am reusit sa o gasesc, pana astazi. si sunt fericita. pentru ca versurile sunt superbe iar glasul lui Vasile Seicaru le da viata. Cenaclul Flacara, amintiri… pentru voi, copiii de ieri care ati ajuns parintii de astazi!
muzica: Vasile Seicaru
versuri: Adrian Paunescu
se afla litere si farduri
si niste munti sunt intre noi,
dosare-nchise, triste garduri
si nici n-o sa mai vii-napoi.
in pragul iernii absolute,
saruta-mi tampla alba, hai!
si apoi scufunda-te si du-te
in orizontul altui grai!
refren X2:
nici nu pot nimic sa-ti spun,
“pe curand” sau “ramas bun”
aparu, numai nu, la adio tu!
de ce sa-ti spun “la revedere”?
n-as mai avea niciun motiv.
“adio” drepturile-si cere,
ca te-am pierdut definitiv.
si de la mine pan` la tine
cuvantul insusi va-ngheta.
nici sa te strig nu stiu prea bine…
iubita mea, pierduta mea…
refren X2: …
cand te-am vazut ultima oara,
stiai si tu, plangeai si tu.
si ai plecat cu tot cu gara,
nici tren nu mai exista, nu!
eu m-am intors inca o data…
voiam sa vin pe urma ta.
dar unde-i linia ferata?
parc-a luat-o cineva…
refren X2: …
eu ti-as mai spune amanunte,
destinul de-as putea sa-l schimb,
iubita mea de peste munte,
iubita mea de peste timp…
pe cea de-atunci n-o voi gasi-o
si eu acela am murit,
sub cinic nuclear “adio”,
noi, bietul cuplu parjolit…
i`m back. back home and back in “business”. a trecut cam mult timp de cand nu am mai scris ceva pe blog. pentru asta gasesc vinovat bucurestiul. indispozitia despre care vorbeam in post-ul precedent nu a disparut, decat atunci cand m-am vazut coborata din tren, in sfarsit acasa dupa aproape o luna de fiert in suc propriu in caldura toropitoare a capitalei. si motivul nu au fost florile si imbratisarile de pe peronul garii, ci simplul fapt ca simteam iar parfumul tare al oraselului meu de munte. pentru cateva zile, puteai spune ca nu am toate tiglele pe casa mergeam pe strada zambind larg, nu mai simteam ca imi lipseste ceva. nu imi mai doream nimic. mi-am revazut prietenii carora le-am dus dorul si pentru care m-am rugat, poate mai mult decat m-am rugat pentru mine si mi-am dorit din toata inima ca zilele sa fie mai lungi, sa putem petrece tot timpul ramas liber, impreuna. dar fericirea mea nu a durat. ceva m-a facut sa ma intorc la starea de apatie ce m-a stapanit si mai devreme.
uitasem ca soarele a inceput sa se “intoarca” si ca timpul tace si trece. uneori te mai trezesti ca iti urla “ce faci?! stai?! o viata ai si tu o dormi?”. ar fi mai bine sa taca mereu. sa nu mai auzim nici ticaitul ceasului rotund de pe perete, nici zgomotul facut de nisipul din clepsidra si nici vajaitul vantului. dar tot ce ne inconjoara ne aminteste ca timpul nu sta in loc niciodata, pentru nimeni si nimic. parca ieri eram fetita de 4 ani, blonda, tunsa baieteste care le inveselea zilele de vara bunicilor, fugind de la unul la altul pe ogor si zicandu-le “norocul cel bun, tataie!” si “bun noroc, mamaie!”. dar bucuria era si mai mare cand ne adunam toti nepotii. si azi? azi fiecare munceste de zor la propria autostrada: unul se casatoreste, altul se angajeaza, altul nu e hotarat daca sa termine scoala sau sa lucreze, dar ce fericit ar fi sa le impace pe amandoua…si eu…ascult timpul. dar ma bruiaza vocile celor care imi spun “stai sa vezi ca tu abia acum incepi sa traiesti”. dar ce-am facut pana acum? n-am trait? eram moarta si nu mi-am dat seama? plec de acasa. si nu-mi pare rau, deoarece stiu ca totul e pentru binele meu, e pentru MINE. in sfarsit fac si eu ceva pentru mine.
poate pana acum nu mi-am respectat toate promisiunile, nu mi-am dus toate planurile la bun sfarsit, dar cine ma cunoaste, m-a iubit si m-a respectat si inca o face, indiferent de reusite sau de esecuri. iar daca un lucru nu mi-a iesit, nu inseamna ca nu am facut tot ce mi-a stat in putinta pentru a-l realiza. si suntem oameni. la un moment dat obosim, cedam…dar nu renuntam niciodata sa luptam. nu-mi mai fac planuri. nu am nevoie de ele. totul va veni de la sine
eu chiar am obosit…iau o pauza.
am aproximativ 5 zile de cand sunt in bucuresti si gandul nu-mi sta nici pe departe la examenele de admitere (unul duminica, pe 19 si altul marti, pe 21. wish me luck!). nu ma intreba unde mi-e mintea, ca nu stiu nici eu. nu am chef de nimic. am o permanenta stare de lene, de tristete, de….Dumnezeu stie ce fel de stare e. uneori imi vine sa rad isteric, alteori sa plang in sughituri. sunt obosita. sunt apatica. nu sunt plictisita, pentru ca am o multime de lucruri pe care as putea sa le fac. dar lipseste zvacnirea inca imi astept buna dispozitie, care ar face bine sa vina mai repede. daca o gaseste cineva sau daca imi poate explica cineva starea, dati-mi, va rog, un mail, un sms, sunati-ma, orice! (ofer recompensa )
teama de bac a simtit-o toata lumea. si, la urma urmei, pentru ce atata stres? realizezi in cele din urma ca iti omori sanatatea pentru nimic. bacu` il ia tot prostu`. tot anul am mers pe ideea asta. totusi, am invatat. ca s-a prins ceva de mine, sau nu, irelevant. din rezultate nu reiese cat de inteligent esti, ce ti-a ramas in cap din tot liceul, ci cat esti de descurcaret. nu sunt dezamagita de rezultat. nu sunt niciun geniu, dar nu sunt nici analfabeta. pentru mine notele din scoala generala, gimnaziu, liceu, nu au insemnat absolut nimic. nu am vanat notele, nu m-am certat cu profesorii, nu i-am cautat pe la cancelarie in ultima zi, cu bani, cadouri sau flori, sa-i implor sa-mi mai puna un 10 sa-mi iasa si mie o medie mai mare, nu am pupat in fund pe nimeni. m-am lasat in voia lui Dumnezeu. de aceea mi-am ales si o facultate la care se intra pe baza de admitere (bine…nu ca nu se dau bani pentru locuri si acolo…), pentru ca mediile mele nu sunt nici foarte mari, dar nici incredibil de mici, pentru ca nu imi plac extremele eu reusesc de obicei sa impac si capra si varza. pot sa spun ca sunt destul de orgolioasa si nu m-am injosit in fata nimanui. indiferent de situatie, am tinut capul sus, desi in interior se dadeau lupte grele. sunt dezgustata de sistemul romanesc de invatamant. dar sunt cantitate neglijabila si nu am deocamdata posibilitatea de a schimba ceva. ne mai laudam ca luptam impotriva coruptiei. ei, nu zau? daca la academia de politie, pentru a avea un loc asigurat trebuie sa scoti din buzunar (ma rog…din conturi) mii de euro, pai cum luptam, cand totul porneste de acolo? in fine…suntem in Romania si aici orice e posibil…
acum, trecem la un alt nivel. multa bafta, dragilor, si sa fiti fericiti!
asa incepe una din poeziile lui George Bacovia, poetul care mi-a dat batai de cap in incercarea mea de a-l intelege. pentru mine, liceul nu a fost un cimitir in sensul macabru, ci in sensul pur, al locului de veci, linistit, pustiu dar mereu verde, locul in care poti reveni pentru a regasi momentele de rascruce, momentele de fericire dar si de tristete.
aici mi-am ingropat eu copilaria. am batut la usa lui nenea Hogas pe la varsta de 11 ani, cand nu eram eu prea lamurita in legatura cu ceea ce inseamna “liceu”. eram o fetita blonda, fara codite, fara fundite – deja trecusem la o etapa mult superioara altora de seama mea, eram intr-o institutie care, dupa parerea mea, impunea o oarecare seriozitate si decenta. trecerea brusca de la scoala primara la liceu m-a determinat sa ma dezvolt nu doar spiritual, ci si fizic, mult mai devreme decat era programat.
a urmat apoi adevarata viata de liceu, clasele 9-12. fetita blonda, fara codite, mica si firava, sensibila si aparent naiva, si-a pierdut o parte din calitatile de alta data: a devenit, treptat, satena, roscata si in final bruneta si si-a impletit codite, probabil in cautarea copilariei, a ramas mica si firava, sensibila si aparent naiva, dar in interior incredibil de meticuloasa, genul de persoana care patrunde in esenta lucrurilor, cand ceva scartaie. calma in general si agitata in pragul unei testari, zapacita in cercul de prieteni dar serioasa in prezenta adultilor, mi-am asumat intotdeauna lucrurile spuse sau facute si am incercat sa creez un echilibru in viata.
am incercat sa evit conflictele, desi de multe ori am fost captata in mijlocul lor in mod involuntar, mi-am dozat cunostintele si am reusit sa revin cu picioarele pe pamant si sa fiu constienta de tot ce se intampla, chiar daca unele lucruri imi sunt inca inexplicabile. am invatat ca indiferent de capacitatile intelectuale ale persoanelor pe care le intalnesti, de la fiecare poti invata cate ceva, dar si ele la randul lor, pot invata ceva de la tine.
aici mi-am facut prieteni, insa nu doar in randul elevilor. mi-am respectat profesorii desi in mare parte nu am fost de acord cu sistemul fiecaruia de predare/testare. sunt, in final, constienta, ca toti: colegi, parinti, profesori, prieteni, au contribuit cate putin la dezvoltarea mea, la croirea unui inceput de drum, pe care de acum va trebui sa il urmez singura.
in acest cimitir in care am cautat coltul potrivit pentru a-mi lasa copilaria, nu am fost singura. mi-am gasit un prieten de nadejde caruia i-am suportat ifosele, i-am oferit un umar pe care sa planga, pe care mi-am descarcat fara sa vreau nervii, caruia m-am straduit sa ii fiu aproape cat am putut de mult. iar el, la randul lui, a facut pentru mine aceleasi lucruri si m-a certat sau m-a sfatuit cand a fost cazul. cu totii il cunoasteti, asa ca nu ii voi spune numele. el stie toate acestea si sper sa fim si mai departe la fel.
va doresc o viata insorita, iar voua, colegilor, sa fiti fericiti si multumiti de calea aleasa.
mi-am petrecut weekendul la bunici, dupa o lunga perioada de timp. vremea a fost foarte neprietenoasa, asa ca am fost nevoita sa ma instalez in varful patului, “dupa soba”, si sa ma las cuprinsa in mrejele somnului. nu stiu cat am dormit, nu stiu ce am visat, dar stiu cine m-a trezit. sau mai bine spus, CE m-a trezit: parfumul copilariei, cel pe care l-am adorat si l-am cautat in toate esentele cunoscute si necunoscute. e o combinatie intre zambete, lacrimi, frunze de nuc, vara, soare, zapada, jocurile coplariei…si ploile din vremurile nu demult apuse. furtuna de afara a reusit sa ma sperie la fel ca atunci, cand simteam fiecare strop de apa lovindu-se de acoperis, lunecand usor spre streasina casei, apoi aruncandu-se in “valtoarea” unui parauas format ad-hoc la temelie, grabindu-se sa ajunga Dumnezeu stie unde. noapte. tunete. fulgere. ploaie torentiala. frica? deloc. ba chiar zambet, desi ascunsa bine sub plapuma, la sanul protector al mamei. am retrait un episod de cand eram “kinder”. ei, nu ca acum as fi mai maricica la urma urmei, n-am decat 19 anisori fara 12 zilisoare
vorbeam mai sus de parfumul nucului…da…locul preferat al lui dutzi cand se supara ca era certat, sau cand punea la cale vreun plan “diabolic”. si eu, la poale, de mana cu mamaitza, strigand disperate “mai baieti, mai! vin` la fata, mai!”, iar el pace…si mai era si-un par, in mijlocul gradinii, tot locul ales de dutzi pentru a se catara cand nu voia sub nicio forma sa fie gasit. dar l-au taiat
si verile…cele mai frumoase veri, tot la bunici. cu gasca de verisori, in ordine descrescatoare: Nicoleta, Ioana, Vlad, Diana, Mariuca, Simona si mai tarziu Stefan, Teodor si Robert. cei din urma nu cred ca au prins asa multe jocuri ca noi. ne adunam cel putin 2 saptamani in vacanta mare toti nepotii, de umpleam curtea bunicilor cu zarva, boacane si jocuri mai mult sau mai putin creative. in casa ramanea prapad, in cazul in care era vreo ploaie descrisa mai sus si alt loc de joaca nu aveam. jucam ascunsa. eram de gasit sub pat, pe pat, sub plapuma, in lada recamierului (acolo unde se tine de obicei lenjeria de pat), in dulap, dupa usa, dupa oglinda, dupa cuier, pe soba, dupa soba, in pod, in camara, ce mai…unde vedeam cu ochii sunt foarte multe jocuri dar singurul care mi-a ramas in minte si pe care il pot descrie in detaliu e doar acesta. pe afara cred ca nici nu mai are rost sa mai insir cate locuri de ascuns aveam…
mai erau “excursiile cu caruta”! daaa! ce frumooos! cand ne urcam claie peste gramada: catel, purcel, oaie si miel si il chinuiam pe bietul Gigel (ce versuri fac fara sa vreau ) care era nevoit sa ne si suporte cantecele pe langa faptul ca ne cara cateva zeci de kilometri…dragii mei verisori, nu stiu cat de des va amintiti voi macar secvente din momentele mai sus mentionate, dar sunt sigura ca exista pe undeva printr-un coltisor al sufletului vostru
si pentru ca azi e ziua lui Dutzica al meu profit de acest post si…nu, nu am sa ii urez la multi ani si toate alea care vin pe langa, pentru ca e prea banal. ci am sa ii aduc acum un zambet laaarg si un “nuuu pot sa cred ca ai facut asta!!! daca stiam, nu rezolvam problema upload-ului”, prin cateva poze
mi-am descoperit o noua pasiune analizarea oamenilor. e de ras, stiu. sau nu. in cele 2 saptamani din vara trecuta, pe care le-am petrecut in Germania, am cunoscut fel si fel de oameni, de caractere. Manuela (mama nemtoaica) avea placerea de a se aseza pe o banca, sau chiar pe marginea trotuarului, in zonele foarte aglomerate sau in fata magazinelor, doar pentru a observa oamenii. se lipsea de rascolitul hainelor in favoarea unui exercitiu de imaginatie, lucru care o relaxa. nu e greu sa privesti oamenii mergand, alergand chiar, ce te solicita mai mult e incercarea de a citi gandurile trecatorilor doar privindu-le chipul. e genul de exercitiu pentru care voi spune “puteti incerca asta acasa”. bine, impropriu spus acasa – go out! plimba-te prin parc, aseaza-te pe o banca, ocheste o persoana si concentreaza-te asupra ei, analizeaza fiecare detaliu, apoi revino si spune-mi cum e. daca e neinteresant, esti probabil normal. eu nu prea sunt.
de curand, facand ce am scris mai sus, am observat un lucru comun la majoritatea oamenilor (atentie, nu doar la tineri): castile din urechi. e “cool” sa asculti muzica pe strada. e si mai “cool” sa zambesti in timp ce asculti muzica pe strada. e “mega-cool” (of, Doamne, ce urasc termenii astia!) sa vezi persoane zambind. eu insami ma simt fericita atunci cand observ zambete si nu doar fete morocanoase, incercanate, incruntate. de aici deducem faptul ca muzica e oaza noastra de fericire. indiferent de problemele pe care le ai, ascultand melodia preferata, pentru 3 minute si jumatate cel putin, uiti. uiti ca ai rate de platit, uiti ca te-ai certat cu seful, uiti ca ai facu-o de oaie la vreo ora, uiti ca ai luat vreo nota mica si asa mai departe. in ziua de astazi, muzica a devenit principala modalitate de a te rupe de realitate, fie si pentru o perioada foarte scurta de timp.
fie ca esti observator, fie ca esti cel de sub lupa, continua sa zambesti. poate vei insenina ziua cuiva
la multi ani, dragilor (n-am sa va insir aici pentru ca nu fac vreun pomelnic). va doresc sa fiti in continuare echilibrati, chibzuiti si fericiti cu alegerile facute, sa nu priviti inapoi cu regret. va pupa mama 
dap…al lui era…si inca este acelasi! (bine…cu mici modificari de forma). revenind la continutul bietei foi: am cautat melodia peste tot si nu stiu cum de nu am reusit sa o gasesc, pana astazi. si sunt fericita. pentru ca versurile sunt superbe iar glasul lui Vasile Seicaru le da viata. Cenaclul Flacara, amintiri… pentru voi, copiii de ieri care ati ajuns parintii de astazi! 
macar atat merit 
plec de acasa. si nu-mi pare rau, deoarece stiu ca totul e pentru binele meu, e pentru MINE. in sfarsit fac si eu ceva pentru mine.
