Mariuca Nastasiu

locuri si oameni

Posted by Tipa cu Pantofii Galbeni on Mar 2, 2013

mi-am facut veacul prin Bucuresti vreo 3 ani si mi-a ajuns. nu m-am regasit acolo, nu acolo era locul meu – cel putin asa-mi place sa cred si asa consider acum. dupa cum stiti din ce ati citit pe aici, sunt “o ciudata” si daca simt ca ceva nu e in regula intr-un anume loc, fug cat ma tin picioarele.

nu cred ca v-am povestit despre vizita la Casa Poporului, locul in care am trecut prin toate starile, in decurs de 2-3 ore. eram fascinata de cladire in sine, de luxul si enormitatea ei, eram fericita ca umblam prin locuri prin care s-au perindat milioane de oameni, printre care si mari personalitati, dar imi doream foarte mult sa se termine turul cat mai repede, pentru ca simteam ca nu mi-e bine acolo… greu de descris exact care a fost sentimentul… pe masura ce ghidul povestea si prezenta atat de frumos fiecare camera si momente istorice (sau nu) petrecute acolo, eu simteam nevoia de aer. apogeul starii groaznice a fost in momentul in care am intrat la subsol, unde era o galerie cu toate fazele lucrarilor de constructie a cladirii. simteam ca-mi sta ceva pe umeri si chiar nu mai rezistam, asa ca am urcat inapoi in hol, unde ma simteam un pic mai “safe”, dar nici acolo nu era prea grozav. mi-am revenit abia acasa dupa ce am rumegat informatiile si am facut legaturi si cu alte stari similare avute in anumite situtatii, mi-am dat seama ca asa deosebesc energiile negative de cele pozitive.

la fel mi se intampla si in cazul oamenilor: daca mie imi transmit a good vibe, as sta in compania lor cat mai mult timp (cu riscul sa ii plictisesc grozav), iar daca vibe-ul e pe minus, ma retrag politicos sau ii resping politicos. iar omul bun se simte. citesti pe chipul lui ca are un suflet frumos… ok, sunt clisee toate chestiile astea pe care le scriu eu aici, numeste-le cum vrei, dar sunt lucruri adevarate si pe omul bun il recunosti in momentul in care il vezi oriunde: in reviste, in poze, la TV sau face-to-face. lucrul asta nu se schimba, nu e un accesoriu pe care il porti sau nu, dupa cum ai chef. esti bun pentru ca ai sufletul bun, nu pentru ca faci gesturi care sa-i multumeasca pe ceilalti.

ca toata lumea, am si eu zile proaste, chiar daca zambetul meu ramane tot acolo unde ii e locul. cand intalnesc oamenii buni totul se schimba – intotdeauna. astazi a realizat acest lucru Mihai Morar. intamplarea a facut sa fim in acelasi timp in aceeasi cafenea. m-am dus la el, m-am prezentat si i-am zis ca mi-e drag de el (nu va imaginati ca fac asa cu toate personajele din show-biz pe care le intalnesc, pentru ca foarte putini sunt de calitate). a zambit, am schimbat cateva vorbe de politete, i-am urat o zi placuta in continuare si m-am intors la locul meu. brusc mi-am revenit la starea mea normala (aia de nebuna, pentru cei care nu ma cunosc). si asa am realizat cat de bine i se potriveste tilul emisiunii pe care o prezinta: rai da` buni – pentru ca el chiar e un om bun.

girl stuff (1)

Posted by Tipa cu Pantofii Galbeni on Feb 13, 2013

m-am hotarat sa “slefuiesc” unele draft-uri care asteapta de multa vreme sa fie publicate si am decis sa fac o “trilogie”.

nu am pretentia ca sunt experta sau ca eu stiu ce e mai bine si dupa cum ma cunoasteti, nu imi place sa dau sfaturi, dar multe fete m-au intrebat, in diferite contexte, ce produse de infrumusetare si intretinere folosesc. la fel ca oricine, am mici secrete…nu le pot numi trucuri, pentru ca nu fac niciun act de magie nu mi-a placut niciodata sa merg la salon pentru a face lucruri care tin de imaginea si igiena mea. si am invatat singura din greselile mele, am trecut prin multe transformari, iar acum stiu ce imi face bine si ce nu. astfel, atunci cand se intampla sa am o sedinta de machiaj sau orice altceva, atentionez persoana care urmeaza sa “opereze” ce imi face bine si la ce sunt alergica.

fata: am avut o perioada lunga in care acneea mi-a dat batai de cap. sigur, nu la modul urat, sa-mi fie fata batuta cu urzica. dar am dus lupte seculare de cativa ani, pana sa gasesc ceva potrivit:

-pentru demachiere folosesc apa si sapun. am incercat multe produse, uleiuri, tonice, naturale sau nu, pana am descoperit sapunul pentru bebelusi de la Dove. e pentru piele extra-sensibila. si cum eu sunt toata o “sensibilicoasa”, el si-a facut treaba cel mai bine din tot ce am folosit pana acum. (daca se intampla sa ramana urme de fard in zona ochilor, curat usor cu ulei de masline).

-dupa ce ma spal pe fata, curat restul impuritatilor cu o solutie astringenta, compusa din ulei esential din arbore de ceai (gasiti la plafar) si apa: cam 10 picaturi ulei la 50ml de apa. fiecare poate doza dupa cum i separe mai potrivit, dupa cum suporta pielea (concentratia mare de ulei esential poate crea iritatii, usturimi, mancarimi, de aceea este bine sa fie in cantitati mai mici).

-pielea ramane relativ uscata dupa pasii de mai sus. asa ca folosesc o crema grasa, hidratanta, MINUNATA! se numeste Sanoderm-crema cu vitamine. se gaseste doar in Farmaciile Ardealul, pentru ca este preparata in laboratoarele lor. crema contine: colesterol, cetaceu, lanolina, vaselina, stearina, borax, apa distilata, vitamina A, vitamina E. calmeaza pielea si aceasta devine foarte fina.

-cam o data pe saptamana aplic si o masca exfolianta imediat dupa ce imi curat tenul cu apa si sapun. ce fac de fapt? imi masez fata vreo 5 minute cu zat de cafea amestecat cu ulei de masline. clatesc folosind apa calduta, et voila! deja pregatita de somn. atunci cand fac asta, nu mai folosesc solutia astringenta si/sau crema.

-dimineata prefer sa mai sterg o data tenul cu solutie, dupa care aplic imediat fondul de ten. nu utilizez crema ca baza pentru fondul de ten, pentru ca ce folosesc eu e 2 in 1. de aproape un an sunt fana flormar. Perfect Coverage este tipul de fond de ten pe care-l iubesc: chiar acopera perfect, cum spune si denumirea, rezista mult (pe testate 14 ore) si imi protejeaza si ingrijeste pielea, pentru ca are ulei de migdale dulci, ulei de masline si protectie UV 10. mie imi face foarte bine.

-din ritualul zilnic nu lipsesc: blush-ul (tot flormar), fardul de sprancene – kit de la oriflame – (de la natura sunt blonde si destul de rare si arata aiurea daca le las asa, eu fiind vopsita bruneta) si rimelul – cele mai bune, dupa parerea mea, sunt cele de la Maybelline (si credeti-ma, am incercat cu tona!). cateodata mai folosesc si farduri pudra pentru pleoape – aici recomand zepter si flormar. pe buze aplic divina crema Sanoderm.

nu sunt flawless…sunt chiar foarte departe de asa ceva, dar accept asta si incerc sa imi ingrijesc si sa imi protejez pielea cum pot mai bine, fara a scoate in lume o mocuta plina de pete rosii, puncte negre, ochi incercanati si buze crapate si fara a da in cealalta extrema: a parea de portelan sau plastic ieftin

autoeducare

Posted by Tipa cu Pantofii Galbeni on Feb 1, 2013

mi se pare logic si limpede ca schimbarea vine intotdeauna din noi. nu trebuie sa apara un erou din benzi desenate in viata ta care sa iti impuna sa iti schimbi viata. singurul care trebuie sa constientizeze nevoia de schimbare esti doar tu. si daca tie iti este bine sau nu cu deciziile pe care le iei, tu vei fi singura persoana care poate fi “felicitata” sau “trasa la raspundere”.

sigur, multi dintre voi ma veti lua peste picior si veti spune chestii de genul “ce stii tu? esti prea mica!” va suna a aroganta, dar hei, bravo mie! ca sunt mica (totusi 22 de ani parca nu-s asa putini), dar am inteles mai devreme decat altii ca doar eu imi pot face viata mai buna si mai frumoasa. cel mai important lucru pe care l-am invatat pana acum este faptul ca nu pot trai gandindu-ma la trecut si la “cum ar fi fost daca…”, dar nici gandindu-ma la viitor si facand planuri, pentru ca oricum nu-mi ies niciodata si oricum oamenii nu vor reactiona asa cum ma astept sa reactioneze. singurul important este prezentul si ceea ce pot eu sa fac pentru a-mi oferi “a beautiful present” (present – eng. = cadou; prezent).

singura perioada din trecut la care ma intorc pentru a zambi sau a plange este copilaria (1-7 ani, atat cat imi pot aminti), pentru ca e perioada inocentei si a necunoscutului. restul, bun sau rau, nu conteaza. ce e important din trecut este ca m-a adus pana aici si construind in continuare, voi ajunge cate putin si mai incolo.

ce am invatat pana acum? nu… nu sunt versurile lui Octavian Paler si poate suna a clisee, dar sunt lucruri simple si adevarate, aplicate… si vezi viata altfel:

– sa zambesc. oriunde, oricand, oricui, din orice motiv sau chiar fara motiv

– sa ajut oamenii. e cea mai mare bucurie sa stiu ca astazi am fost de folos cuiva cu o idee, cu o imbratisare, cu un cuvant sau chiar cu tacere. si apoi zambesc

– actiunile mici sau mari pe care le intreprind in fiecare zi, mai devreme sau mai tarziu, ma vor ajuta sa urc trepte in viata; nimic nu ma poate face sa cobor, pentru ca din fiecare lucru bun sau rau pot invata si odata ce am invatat, nu ma pot intoarce la un nivel inferior. si zambesc

– am invatat sa vad partile bune ale oamenilor si sa le spun de cate ori am ocazia ca sunt minunati. si iar zambesc

– nu mai las nimic sa ma afecteze negativ mai mult de o zi (si asa e prea mult). raspund printr-un zambet

– nu mai gandesc atat de intens si nu mai analizez pe toate partile actiunile celor din jurul meu care ma pot afecta direct. dar incerc sa am grija ca deciziile pe care le iau sa nu ii afecteze pe ceilalti si sa nu ii determine sa schimbe ceva doar pentru a-mi fi mie bine. doar asa pot zambi multumita

– acum constientizez ca toate lucrurile din viata se intampla cu un anumit scop si daca ceva e dat sa se intample, se va intampla, indiferent de moment si indiferent ce fac eu pentru a impiedica sau a incerca sa schimb cursul lucrurilor. si zambesc

– nu port grija niciunui lucru si niciunei persoane. am un examen sau sunt pusa in situatia de a alege? faptul ca ma stresez/enervez nu va face decat sa-mi consume energia care poate fi canalizata pe invatare (in cazul examenului) sau pe analizarea situatiei si luarea deciziei (in cazul unei alegeri). nu ma implic in vietile altora de dragul de a-mi da cu parerea si a comenta deciziile lor. nu judec si nu pun etichete, pentru ca fiecare traieste dupa bunul plac si suportand consecintele propriilor fapte. si zambesc din nou

– stiu ca tot ceea ce fac, bun sau rau, mai devreme sau mai tarziu mi se va intoarce. si nu invinuiesc pe nimeni pentru ce e rau, dar multumesc oricui e in jurul meu in momentul in care mi se intampla ceva bun si frumos. si chiar si cu rele (pentru ca involuntar pot exista), zambesc

si mai sunt atat de multe de invatat… si de spus…

poezii si zambete

Posted by Tipa cu Pantofii Galbeni on Dec 17, 2012

stiu ca nu sunt singura, stiu ca nu zic nimic nou, dar si pe mine perioada sarbatorilor ma duce cu gandul la copilarie si la serbarile cu Mosi Craciuni, cand trebuia sa invatam poezici dupa poezici, care mai de care mai speciale, sa facem scenete si sa colindam cum ne pricepeam mai bine.
ce sa zic, si eu si frate-miu eram copii speciali si “precoci” intre timp ne-am pierdut din caracteristici si abilitati… noi n-am avut defecte de vorbire si pe la 1 an jumatate deja turuiam poezici si cantecele si dadeam totul din casa daca intra cineva in vorba cu noi. cum am mai scris si cu alte ocazii, copilaria noastra a fost marcata de poeziile lui Cosbuc, tocmai pentru ca se potriveau atat de bine contextului in care am copilarit: casa bunicilor.
stiu din spusele mamei, dar imi amintesc si eu destul de bine ca Dutzi stapanea foarte bine urmatoarea poezie…si avea o intonatie desavarsita, extrem de potrivita versurilor imaginati-va un tzanc brunet, cu ochi mari caprui recitand:

cantec – de george cosbuc

a venit un lup din crang
si-alerga prin sat sa fure
si sa duca in padure
pe copiii care plang,
si-a venit la noi la poarta
si-am iesit eu c-o nuia:
-lup flamand cu trei cojoace,
hai la maica sa te joace!
eu chemam pe lup incoace,
el fugea-ncotro vedea.

ieri pe drum un om sarac
intreba pe la vecine:
-poarta-se copiii bine?
daca nu, sa-i var in sac!
si-a venit la noi la poarta
si-am iesit eu si i-am spus:
-puiul meu e bun si tace
nu ti-l dau si du-te-n pace!
esti sarac dar n-am ce-ti face!
du-te, du-te! si s-a dus.

si-a venit un negustor
plin de bani, cu valfa mare,
cumpara copii pe care
nu-i iubeste mama lor.

si-a venit la noi la poarta
si-am iesit si l-am certat:
-n-ai nici tu, nici imparatul
bani sa-mi cumpere baiatul!
pleaca-n sat, ca-i mare satul,
pleaca, pleaca! si-a plecat.

eu spuneam povestea gastelor cu lacrimi in ochi, atat de intens traiam momentul:

un gansac cu pene lucii
cum trecea pe pod prin sat
si-ntr-o man-avea papucii,
nu stiu cum i s-a-ntamplat
ca papucii lui cazura,
ce pacat, o, ce pacat!
caci erau cu-alesatura,
fara leac de tivitura –
ce pacat!

gastele-auzind cum zbiara:
“auleo! papucii mei!”
intr-un suflet alergara
si-ntrebau mirate ce-i?
“am ramas, plangea gansacul,
pagubas de patru lei!
iata-ma descult, sarmanul!
ce ma fac acum, golanul,
fara ei!”

“haideti toti, si mosi si babe
sa-i catam pe rau acu!”
repede-notand din labe
cardul tot pe rau trecu.
“i-ai gasit?” – “eu nu, surata,
ce ma-ntrebi asa si tu!”
toate-apoi strigau deodata:
“bata-i pacostea sa-i bata!
nici eu nu!”

vara-ntreaga tot umblara,
dar papucii dusi au fost!
si-au sa umble si la vara
pana ce le-or da de rost!
iar gansacul merge, vine,
face cruci si tine post.
“nu-i gasesc! sarac de mine
iar descult e, vezi tu bine,
lucru prost!”

gastele de-atunci, in cale
cand vad apa undeva,
cautand pornesc agale
tot crezand ca-i vor afla.
vin si rate sa le-ajute:
mac-mac-mac si ga-ga-ga!
mac-mac-mac! haid’, vino, du-te,
zile-asa pe rau pierdute!
ga-ga-ga!

iar cand gastele stau gloata
si prin dreptul lor te duci,
sare tabara lor roata
sa te-ntrebe: “ce ne-aduci?
ai gasit papucii? spune!”
tu la fug-atunci s-apuci!
si te musca, doar le-ai spune
de papuci!

se pare ca poeziile acestea au avut o influenta asupra vietilor noastre… Dutzi a plecat “din sat” la fel ca lupul, iar eu caut in continuare papuci, ca o gasca ce sunt

va multumesc…

Posted by Tipa cu Pantofii Galbeni on Nov 25, 2012

asa-mi place sa intalnesc oameni cunoscuti pe strada care sa-mi zica “salut” doar cu un zambet, sau dupa un schimb de vorbe sa-mi ureze “o zi frumoasa!”, incat am inceput sa nu mai iau in seama atitudinile celorlalti cunoscuti care isi intorc privirea in alta parte cand trecem unii pe langa altii, desi nu exista un motiv pentru care fac asta.

am invatat in timp sa apreciez toti oamenii din viata mea, pentru simplul fapt ca exista un motiv (cunoscut sau necunoscut inca) pentru care ei fac parte din viata mea. ok, poate nu sunt oameni cu care vorbesc “on a daily basis”, sau pe care ii vad foarte des, dar stiu sigur ca ei sunt acolo si le trimit intotdeauna gandurile bune, oricat de departe ar fi, pentru ca stiu ca si ei fac la fel. nu e nevoie de cuvinte mari si gesturi grandioase, pentru ca astea nu tin de urat cand ai o problema sau esti intr-un impas, sau atunci cand esti intr-un moment fericit al vietii tale si vrei sa impartasesti si celorlalti bucuria ta.

le spun tuturor cunoscutilor ca sunt speciali si nu o spun de dragul vorbelor, pentru ca nu sunt adepta dulcegariilor si a floricelelor declarate in gura mare. admir oamenii cu suflet frumos care nu judeca si nu arunca cuvinte aiurea, oameni care isi gasesc pasiunea si o dezvolta, oameni care stiu sa se bucure de tot ce le ofera viata si nu se plang de maruntisuri. incerc sa ma inconjor cu ganduri pozitive si cu persoane pozitive. desigur asta nu inseamna ca le port ranchiuna si ii indepartez cu forta pe ceilalti – am invatat sa ii accept si sa le zambesc oricum, pentru ca nu poti schimba oamenii doar dupa voia ta.

si acum continuarea titlului: …pentru ca existati si pentru ca sunteti oameni buni, calzi, unici, minunati!

dulceata de soc

Posted by Tipa cu Pantofii Galbeni on Sep 24, 2012

fructe de soc

normal ca aveam si un partener de joaca si boroboate. ne cunoastem de la 2, respectiv 3 ani (ea e mai mare), deci as putea spune ca ne cunoastem de o viata, fara exagerari. am fost mereu impreuna, fie bune, fie rele si chiar daca nu vorbim zi de zi, sau poate chiar trec luni intregi fara sa auzim vesti una de la cealalta, cand ne intalnim stam la povesti si uitam de tot.

la 10-11 ani, ramanea mai tot timpul singura acasa asa ca o vizitam zilnic, faceam haine pentru papusi, chinuiam pisicile, sau stateam la plaja. intr-o zi ii lasase mama ei clatite, pentru ca ea sa le umple cu ce vrea sa manance: branzica, gem de prune, dulceturi de toate felurile. m-a intrebat si pe mine: vrei o clatita cu dulceata de soc? nu mai mancasem in viata mea, cu oarecare retinere, am zis “da”. si m-am indragostit. le rugam si pe mama si pe mamaia sa-mi faca si radeau de mine, ca nu exista asa ceva, ca cine stie ce “bozi” am mancat. pe la 14-15 ani ma hotarasc sa fac singura dulceata minunata. cer reteta de la mama prietenei mele si plec la cules de soc, impreuna cu prietena mea. foarte usor si rapid am cules o galeata de 5 kg cu soc (precizez ca este vorba despre bobitele de soc, fructe, nu flori). distractia a inceput cand le-am curatat de pe manunchi. e nevoie de rabdaaare! am obtinut aproximativ 2 kg de bobite. reteta spune “kilogram pe kilogram”, adica daca ai un kg de soc, pui un kg de zahar, plus o lamaie taiata bucatele. prima mea dulceata a iesit perfect! i-am vrajit pe tata si pe Dutzi, nu pot spune acelasi lucru si despre mama. ea-i zice “dulceata de nebunele”, pentru ca bobitele de soc seamana foarte mult cu bobitele unei plante toxice si credea ca nu am facut diferenta intre cele doua.

dupa vreo 4 ani de pauza, in weekend am facut din nou dulceata de soc. sambata am cules bobitele impreuna cu un verisor (mi-a luat vreo 2 ore jumatate sa le curat de pe manunchiuri) si am obtinut vreo 3kg si jumatate – dulceata aceasta nu scade la fiert (nu am retinut asta…si am fiert-o vreo 5 ore)… greu mi-a fost cu borcanele, pentru ca nu prea mai aveam goale dar am rezolvat in cele din urma… si  mi-au iesit 3 borcane de 800g si 9 din astea mai mititele. deja sunt impartite: unul la tata la servici, unul pentru cea mai buna prietena, unul pentru verisorul care m-a ajutat sa le culeg, unul o sa ajunga la Dutzi si inca unul pe la Iasi. la anul incep sa le comercializez este foarte buna in combinatie cu lapte cu gris, budinca de orez, clatite, sau pe paine cu unt.

fructele de soc crude au un gust ciudat, de iarba verde, sa zicem, dar in dulceata sunt minunate. nu pot sa va descriu cam cu ce ar semana, va spun doar ca au foarte multe seminte, care se simt in dulceata si ii dau o aroma deosebita. in zona noastra fructele de soc ajung la maturitate cam pe la mijlocul lunii septembrie, cu siguranta in Sud sunt numai bune de dulceata spre sfarsitul lui August.

stiu ca socul prezinta foarte multe beneficii, indiferent de forma in care este consumat. ajuta la tratarea acneei si a petelor de pe piele, lupta impotriva reumatismului si a infectiilor, puternic antiinflamator, te ajuta sa alungi raceala mai repede si in cazul in care vrei sa slabesti.

va sugerez sa incercati. veti avea de castigat, pe bune

#priNeamt

Posted by Tipa cu Pantofii Galbeni on Sep 17, 2012

frumos sa fii blogger. esti primit cu bratele deschise peste tot. desi poate unii n-au idee ce presupune munca ta. eu nu prea ma consider, dar bine ca atunci cand imi fac aparitia in mijlocul lor nu ne deosebim si primim acelasi tratament

acum incerc sa ma intorc la maruntisurile zilnice si sa imi reiau activitatea obisnuita dupa inca un weekend strasnic petrecut cu oameni faini in locuri foarte dragi mie. stiam in mare despre ce este vorba de aici, iar cand Toma mi-a zis sa ma alatur, n-am stat pe ganduri. oricum aveam in plan sa-mi fac aparitia intr-un fel sau altul (muhaha). din pacate (si din fericire, in acelasi timp) vineri nu am putut participa la conferinte, pentru ca era musai sa imi pastrez locul pe care l-am obtinut la master. dar de sambata dimineata nu mi-a mai scapat nimic. am umblat lela prin oras, ne-am cocotat in Turnul lui Stefan, am invatat putina istorie si am admirat orasul de sus. apoi am papat bine la Tequila (au o ciorbita de vita minunata!) si am purces la drum spre Bicaz – Chei, Lacul Rosu, barajul Izvorul Muntelui, debarcader. ne-am plimbat, am ras, ne-am plimbat cu vaporasul si ne-am trimis dorintele in aer cu lampioane, de pe baraj – si ne rugam incontinuu sa nu fim vinovati de incendiile forestiere. masa de seara a fost accesorizata si cu un pachet mire+mireasa la pensiunea Balad’oR. stiu ca am mancat mult si bine…mai mult nu tin minte, pentru ca desertul mi-a taiat filmul: am intuit ca se numeste “prajitura cu visine si palarie de bezea“. DIVINA! o sa vad ce-mi iese si mie intr-una din zilele urmatoare. mnom!

duminica mi-a fost indeplinita o dorinta care nu mi-a dat pace de acum 3 ani, cand tataia a vandut calul alaturi de care am crescut. am vizitat “Herghelia Măriei Sale” (Depozitul de Armasari Dumbrava Timisesti) unde am mangaiat si alintat superbele exemplare si m-am invartit calare de cateva ori. am avut noduri in gat admirand caii si imi venea sa plang de bucurie de cum am ajuns. l-am salutat pe campionul Ogica si ne-am continuat traseul pe la mesterii populari din zona. doamna Rodica Ciocartau ne-a facut o demonstratie de tors si tesut, dupa care ne-a tratat cu delicioasele placinte poale-n brau. nea’ Ion Albu ne-a asteptat cu o palinca grozava si masti cu ajutorul carora sa speriem spiritele rele de Anul Nou (multumim, berea Noroc, pentru suveniruri). Am facut plimbarea de seara pana sus la Cetatea Neamtului, insa prea tarziu pentru vizita, asa ca ne-am incarcat plamanii cu aer proaspat si am pornit spre autocar. jos am facut un mic popas la doamna Ionela Lungu, ale carei maini fermecate modeleaza cele mai frumoase si amuzante figurine din lut, personaje din povestile lui Creanga (am cunoscut-o si pe matusa Mariuca). vorbea asa frumos ca ne-am dat greu plecati…

cand am ajuns acasa, mama m-a luat la intrebari, iar cand a vazut amestecul de entuziasm si oboseala din ochii mei, s-a multumit doar cu micile cadouri si cu bucuria ca am calarit din nou.

multumesc, Toma si Alex pentru ca mi-ati oferit un weekend cum nu credeam ca voi mai petrece prea curand, aici, la noi acasa, #priNeamt! cheers si la mai mare!

event-ing

Posted by Tipa cu Pantofii Galbeni on Sep 11, 2012

dupa cum stiti multi dintre voi, ma bag in seama cand e rost de evenimente si nu dau inapoi de la nimic. la inceputul saptamanii trecute am vorbit, dupa o lunga perioada de timp in care nu mai aflasem nimic nou de la dumneaei, cu scumpa mea profesoara care mi-a indreptat pasii spre zona aceasta a comunicarii si organizarii de evenimente si, afland ca in weekend voi fi ocupata cu Hard Enduro Piatra Neamt, mi-a zis “mai fetita, tie iti scapa vreun eveniment? mai anul trecut imi ziceai ca esti pe la concertul Shakirei, prin iarna erai la Filmul de Piatra…”. pai, ce sa fac si eu? ma bag in seama peste tot unii ma vad/simt ca pe un ghimpe in coaste, altii ca pe o lipitoare care ii ajuta, chiar daca face rau. chiar si asa, nu mi s-a plans nimeni pana acum. la urma urmei, nu sunt asa insistenta: daca cineva ma doreste in preajma si considera ca ajutorul meu e binevenit, am grija sa le dau de inteles ca sunt dispusa sa intind o mana anytime.

revenind la Hard Enduro… dragilor, a fost un weekend strasnic! din toate punctele de vedere. ce-mi place mie cel mai mult la evenimente e inceputul, cand se aduna toata lumea si cunosti oameni noi si faini. si cel mai mult urasc ultima zi, cand toata lumea e pe picior de plecare, iar niciunul dintre noi n-are idee cand ne vom revedea. raman doar pozele si amintirile zilelor si noptilor de munca si distractie, priviri si zambete, glume si discutii serioase. am dormit putin si nu-mi pare rau ca am pierdut ore de odihna, pentru ca am castigat pe alte parti. in orele in care am stat treaza, nici nu am simtit cum zboara timpul, iar asta inseamna ca le-am trait intens. ah, nu, a nu se intelege ca o sa ma vedeti in curand pe motor, eu n-as fi in stare sa fac nici doi metri pe motor, unde sa mai incapa vorba de trasee prin paduri/rape/cascade. cinstit zicand, nici pe bicicleta nu stiu a merge drept. dar sunt capabila sa ii apreciez pe cei care fac lucrurile aceastea si sa le port tot respectul.

azi, trecand prin dreptul unui chiosc de ziare, imi sare in ochi revista Men’s Health (adventure), cu Dani Otil pe coperta: “Secretele unui star tv pasionat de enduro”. o rasfoiesc si ajung repede la paginile cu pricina si vad ca vorbeste tare frumos despre enduro (cum ar putea fi altfel?!). mi-au ramas in cap cateva lucruri… era o parte acolo in care spunea ca dupa fiecare curba periculoasa, se uita spre cer si este recunoscator: “Nu stii de ce, dar vrei sa multumesti cuiva. Crezi sau nu in Dumnezeu. Sunt multi oameni care nu cred in nimic si care, dupa anumite sectiuni in traseu, multumesc cuiva: motocicletei, raului, ramului”. foarte poetic-siropos, ce sa zic… dar totodata adevarat. stand la check-point-uri, i-am vazut aproape pe toti “endur-istii” si am putut citi pe fetele lor un amestec de trairi si sentimente: bucurie, teama, pasiune pentru ceea ce fac. in revista mai era vorba si despre altruism, ca acest sport te invata sa ajuti la nevoie si sa nu astepti musai ceva inapoi in momentul urmator. pentru ca poate ai primit deja si e cazul sa dai si tu.

lectii pentru viata gasesti la tot pasul, eu le caut si in evenimentele in care ma implic.

aceeași Mărie, cu altă pălărie!

Posted by Tipa cu Pantofii Galbeni on Sep 6, 2012

hey there, dear friends!

iata ca am facut putina ordine de toamna pe aici si am invatat ca schimbarile trebuie sa fie intotdeauna binevenite, pentru ca asa evoluam.

in luna septembrie de obicei am doua sarbatori importante: ziua numelui si ziua blogului (5 anisooori!). anul acesta, pentru a le marca intr-un mod mai special, am hotarat sa schimb infatisarea si ordinea lucrurilor de pe aici. inca mai am putin de lucrat, dar stiu ca sunt pe drumul cel bun. desigur, motorasul din spatele blogului este o alta Mărie, mai precis Marian…Vlad Marian (James Bond – Style), adicatelea my brother. multumesc, Dutzi, ca-mi suporti figurile si sucesti lucrurile dupa cum te sucesc si eu. si daca tot suntem la capitolul acesta, multumesc si lui Andrei Chirvas, pentru ce vedeti mai sus.

am avut o vacanta cu nimic speciala, dar lunga. intre timp am terminat facultatea si sunt licentiata in Stiinte ale Comunicarii (nu suna asa pompos cum as vrea ), m-am intors acasa, in minunatul Piatra-Neamt si am mici proiecte/colaborari…pana ma prind si eu de un program fix pe undeva (wish me luck!) si cam atat. inca nu ma marit si nu fac nici bebe, deci nu mai intrebati cand o fi, va anunt, pe cuvant!

all in all…bah, mie-mi place sa scriu si mi-e tare drag de bloguletul meu si de lumea aceasta virtuala. pentru ca am intalnit oameni super faini (sa nu ma intelegeti gresit si sa ma considerati vreo antisociala, am cunoscut oamenii din online si in offline. ha! in your face! ). si stiti ce-mi place cel mai mult? ca omuletii astia sunt foarte uniti… imi place sa spun “suflete de motociclisti” (unii dintre ei chiar sunt, pe buna dreptate). de ce? pentru ca atunci cand unul dintre ei cauta ceva sau “s-a ratacit”, exista intotdeauna minimum o persoana care ii sare in ajutor. si totul se rezolva imediat, ca nu doare pe nimeni mana sa dea un “share”. oare de ce doar pe net oamenii sunt mai buni?

don’t forget to smile today!

scuzati indrazneala de a scrie :)

Posted by Tipa cu Pantofii Galbeni on Jul 12, 2012

incerc sa-mi dau seama de cand cuvinte precum “buna!”, “te rog”, “scuza-ma”, “multumesc” nu mai tin de bunul simt, educatie, 7 ani de-acasa, sau cum vreti sa-i ziceti… credeam ca s-au pierdut numai in Bucuresti si in orasele mari, aglomerate, unde toata lumea e pe fuga si nu mai au timp pentru un zambet, ce sa mai zici de un salut sau de un “pardon” cand mai are putin si trece prin tine pe strada… s-au pierdut si se pierd treptat lucruri care ne fac mai buni, lucruri care la urma urmei ne fac oameni si ne faciliteaza convietuirea.

vorbeam cu o prietena de la facultate, la un moment-dat, despre lucrurile astea… ea e tot moldoveanca de-a mea si zicea ca vara trecuta a avut musafiri in orasul natal, prieteni din minunata capitala, si toti se minunau cat de folositi sunt la noi “te rog”-ul si “multumesc”-ul si cum noi ne cerem scuze pentru orice chestie marunta care poate trece foaaarte usor neobservata. e bine ca musafirii au invatat ceva din asta si au urmat exemplul.

nu generalizez, pentru ca nu se cuvine. nu ma pot pronunta cu absoluta siguranta in toate cazurile. sunt oameni si oameni. gasesti needucati peste tot si din pacate sunt din ce in ce mai putini cei care se “deranjeaza” sa te salute, fie si cu un zambet. oare pe ce pun pret parintii din ziua de azi, in educatia copiilor? se straduiesc sa le ofere tot ce au nevoie doar din punct de vedere material si merg pe ideea “vreau sa ofer copilului ce nu am avut eu”… cei “7 ani de acasa” nu mai exista pentru ca de cum a fost intarcat copilul merge la “gradi”. si educatia cui sa o lasam? scolii! perfect! macar acolo copilul nu vorbeste prostii de unul singur si invata prostiile corect din punct de vedere gramatical (daca mai are ce invata)

acum cateva saptamani am fost baby-sitter pentru cateva ore… am stat cu o minunatie de fetita de 3 anisori care m-a lasat cu gura cascata. dupa ce m-a privit lung si mi-a spus timida ca ma iubeste, m-a rugat sa-i citesc 2 povesti de nani-nani, povesti pe care ea probabil le auzise de atatea ori… cum nu am fost suficient de convingatoare (sau ea nu avea chef de somn sub nicio forma) mi-a spus ca este randul ei sa citeasca… asa ca m-am asezat confortabil si am lasat-o sa rasfoiasca si sa povesteasca, convinsa fiind ca va mormai ceva, dupa care va adormi. surpriza: pe masura ce dadea pagina, imi spunea povestea din carte cuvant cu cuvant, fara sa omita vreun detaliu… nu stie sa citeasca, dar are o memorie fantastica, asa cum au toti copiii. dar cum spunea si frate-miu: ajungem la scoala si ne prostim cu totii. in concluzie scoala ne strica.

si daca parintii nu isi mai educa plozii, iar scoala prosteste, ce e de facut?