abia m-am intors de la ultimul concert Damian Draghici & Brothers. un concert pe care l-am asteptat cu sufletul la gura si la care m-am simtit foarte bine. probabil nu inteleg prea multi muzica lor, sau muzica tiganeasca in general, dar sala a fost plina si s-a zguduit de aplauzele celor prezenti. ritmurile lautaresti autentice ale Bragazii Retro Mishto au deschis ultima seara tiganeasca a fratilor. apoi, 6 “pirande” focoase au incins atmosfera cu miscarile si unduirile lor, facandu-le pofta de dans spectatorilor. timp de aproximativ 2 ore am admirat, am dansat si am aplaudat rezultatul efortului depus de Damian si ai sai frati. mi-au dat lacrimile cand Damian Draghici a invitat pe scena un copil pe care il cunoscuse in cadrul proiectului BCR Sperante. m-a impresionat foarte mult, pentru ca avea niste ochisori atat de tristi incat spuneai ca are toate grijile vietii pe umerii sai. in jurul meu am vazut multe persoane stergandu-si coltul ochiului, cand copilul a parasit scena.
fratele meu m-a intrebat dupa ce am iesit, daca mi-a placut atat de mult incat as fi fost in stare sa platesc dublul celui mai scump bilet pentru a ajunge la acest concert. si am spus cu toata inima “da”! si a ras (si sunt foarte suparata pe el dar e norocos ca vin sarbatorile si-mi trece), cum rade toata lumea cand spun ca mie imi plac tiganii si ii admir pentru faptul ca au reusit sa-si pastreze traditiile, fiind popor nomad. dar cum padure fara uscaturi nu exista, sunt intr-adevar o multime de indivizi de etnie roma care fura, cersesc, bat si taie. pe ei nu-i admir, ci ii inteleg. pentru ei au devenit astfel din cauza noastra, din cauza popoarelor care nu i-au acceptat, nu i-au ascultat pentru a-i intelege. tiganii sunt tot oameni iar pe planeta asta toti suntem egali, dar setea de prestigiu si foamea de putere degradeaza interiorul si te fac sa uiti de ceilalti.
imi aduc aminte de verile copilariei petrecute, evident, la tara, in care veneau tiganii si-si asezau cortul pentru cateva zile sau chiar saptamani, la 50m de gospodaria bunicilor. eram fermecata de zarva si veselia care umplea valea seara si de fustele colorate ale tigancilor. din pacate nu si-au mai oprit carutele de multa vreme in micul sat.
mi-ar fi placut sa fiu tiganca, sa-mi impletesc parul in felul acela specific, sa port fuste lungi care sa tremure adunci cand imi misc soldurile.
tu, cititorule de ieri si de azi al blogului meu, probabil acum ti-ai schimbat parerea despre mine si maine nu vei mai deschide https://mariuca.nastasiu.com dar asa cum te-am obisnuit, aici sunt bucati din sufletul meu pe care nu ma feresc sa le expun. iar cei care ma plac, ma accepta asa. si sunt fericita.
mi-as fi dorit sa scriu mai multe despre aceasta seara dar ideile au navalit de-odata si nu prea reusesc sa le pun intr-o ordine. dar am sa las 3 melodii sa spuna restul. prima e din perioada solo, nai; celelalte doua, impreuna cu Brothers.
alone she lies waiting
surrounded by gloom
invated by shadows
painting the room
the light from the window
cuts trough the air
and pins the child lying there
scared of the moon
she pulls up the covers
and shivers in fright
she hides from the colour
that rides on the night
the light through the window
that lights up the sky
and causes her moanfull cry
scared of the moon
there`s nothing wrong
don`t be bothered they said
it`s just childish fantasies turning your head
no need to worry
it`s really too soon
but there she lies shivering
scared of the moon
scared of the moon…
the years go by swiftly
and soon childhood ends
but life is still fearful
when evening descends
the fear of a child
still intrude the night
returning on beams of light
scared of the moon
the feeling of terror
she felt as a youth
has turned from a fantasy
into the truth
the moon is the enemy
twisting her soul
and taking it’s fearful tone
scared of the moon
but now there are others who sit here alone
and wait for the sunlight to brighten their gloom
together they gather
the loners see shade
but knowing just why they`re scared
scared of the moon
mi-am adunat in bagaje toate gandurile, bune si rele, visele si insomniile, rezervele de zambet si aer curat si am pornit inapoi spre bucuresti. cu ochii aproape lipiti de somn, am incercat sa rememorez in totalitate zilele petrecute acasa, nu doar pentru a umple cele 6 ore de drum, ci si pentru a zambi din nou cu acelasi avant. putini ma cunosc asa cum sunt intr-adevar. de ce? poate pentru ca multi iau de buna o fotografie pe marginea careia isi fac notite cam cum as putea fi eu. sau poate ca nu indraznesc niciodata sa imi adreseze vreo intrebare privitoare la persoana mea. sau, inca o varianta, problema e la mine: sunt (la prima vedere) un cub de gheata. raspunsul ar putea fi: cate putin din fiecare varianta de mai sus. nu dau exemple dar stiu cine mi-a creionat un portret care nu are nicio legatura cu realitatea. nici macar daca privesti din punct de vedere abstract. dar avem loc toti pe pamant. am simtit in ceafa si in obraz priviri curioase dar nu am auzit nimic. si da, am o problema de incredere si poate las impresia unui cub de gheata. oamenii se schimba de la o zi la alta, iar gusturile nu se discuta. in fond, viata merge inainte si noi cu ea sau pe langa. am avut zile de liniste dar m-a trezit brusc bataia unei inimi. nu…nu a unui el, pentru ca nici nu-l astept si nici nu-l caut. ci inima agitata a haosului…
zici ca nu ti-ar placea sa opresti pentru o secunda timpul in loc, sa inghete toata lumea, sa fie liniste deplina, sa nu auzi niciun zumzet, iar tu sa fii singurul care se poate bucura de asta? minti. oricine si-ar dori sa aiba o asemenea putere. imagineaza-ti ca asa poti avea mai mult timp la dispozitie sa-ti faci tema. sau sa te pregatesti pentru un examen. ori sa duci la bun sfarsit un proiect fara sa iti auzi seful zbierand in urechi ca ai depasit deadline-ul. dar ramai singur cu toate. si atunci mai vrei pe cineva alaturi, sa impartiti sarcinile.
nu e ciudat cum in zilele noastre poti obtine orice daca platesti bine? ti-e foame – preferi cel mai scump restaurant, pentru ca “iti permiti”; ti-e sete – vrei cel mai scump vin, sau apa plata frantuzeasca; vrei sa te distrezi – te duci in cel mai scump si fitos club, platesti pentru un lap-dance, platesti sa te “conduca” acasa si sa ramana pana dimineata. dar ai da bani unei persoane doar pentru a sta langa tine pe o banca in parc, pentru ca tu sa nu te simti singur? toti avem nevoie, din cand in cand, de o imbratisare. unii au mai mult noroc si o primesc la timp. altii stau in asteptare. pentru cei din urma nu e nimeni capabil sa echilibreze balanta. si realizezi ca sunt atat de multi oameni in jurul tau dar de fapt nu e nimeni care sa-ti poate incalzi sufletul. si pornesti in cautarea acelui “cineva”…
luna aceasta e cam plina de zile de nastere ale cunostintelor mele. gata. va ajunge! la multi ani, dragilor (n-am sa va insir aici pentru ca nu fac vreun pomelnic). va doresc sa fiti in continuare echilibrati, chibzuiti si fericiti cu alegerile facute, sa nu priviti inapoi cu regret. va pupa mama
aseara am sarbatorit-o pe camelia intr-o cafenea probabil bantuita, langa o casa, tot bantuita – se zice – prin care se plimbau nestingherite fantomele unor maicute (imi place sa cred ca sunt povesti), pe strada mantuleasa (si mai spooky). dar a fost frumos, incercand sa fac abstractie de spirite oameni frumosi si veseli pe care i-am indragit inca din momentul acela cu “imi pare bine de cunostinta”.
eu si camelia (aka monalisa) ne cunoastem din clasa a 9-a, dar in perioada liceului nu am avut ocazia sa petrecem prea mult timp impreuna. abia daca schimbam cate un “buna! ce faci?”. ajunse in bucuresti, dupa scarbosul bac, am descoperit ca amandoua tindem spre aceleasi facultati. asa ca ne-am luat de manuta si am colindat strazile bucurestiului si holurile facultatilor ale caror studente ne visam. timpul a trecut prea repede si vara a fugit. si iata-ne intr-o zi de toamna superba, intr-o plimbare prin cismigiu, noi doua, parca prietene dintotdeauna.
ma atasez foarte repede de oameni (nu e de bine, tot timpul) si am prieteni peste tot, la care tin foarte mult si cu cat ii cunosc mai bine, cu atat sufletul meu creste si mai mult si ma simt multumita cand stiu ca pot sa fiu un umar pe care ei se pot sprijini fie cand rad cu lacrimi, fie cand ii doboara tristetea.
la multi ani, camelia! (inca o data)
scotocind in cartile de bucate ale mamei, dupa o anumita reteta de prajitura, acum ceva timp am gasit o foaie ingalbenita pe care statea asternut un scris ordonat si fara greseli de ortografie. in stanga, sus, data 18.03.1983. putin mai in dreapta, LA ADIO. am citit in graba randurile si entuziasmata, am fugit la mama. “mami, uite ce-am gasit! e scrisul lui tata, nu?” dap…al lui era…si inca este acelasi! (bine…cu mici modificari de forma). revenind la continutul bietei foi: am cautat melodia peste tot si nu stiu cum de nu am reusit sa o gasesc, pana astazi. si sunt fericita. pentru ca versurile sunt superbe iar glasul lui Vasile Seicaru le da viata. Cenaclul Flacara, amintiri… pentru voi, copiii de ieri care ati ajuns parintii de astazi!
muzica: Vasile Seicaru
versuri: Adrian Paunescu
se afla litere si farduri
si niste munti sunt intre noi,
dosare-nchise, triste garduri
si nici n-o sa mai vii-napoi.
in pragul iernii absolute,
saruta-mi tampla alba, hai!
si apoi scufunda-te si du-te
in orizontul altui grai!
refren X2:
nici nu pot nimic sa-ti spun,
“pe curand” sau “ramas bun”
aparu, numai nu, la adio tu!
de ce sa-ti spun “la revedere”?
n-as mai avea niciun motiv.
“adio” drepturile-si cere,
ca te-am pierdut definitiv.
si de la mine pan` la tine
cuvantul insusi va-ngheta.
nici sa te strig nu stiu prea bine…
iubita mea, pierduta mea…
refren X2: …
cand te-am vazut ultima oara,
stiai si tu, plangeai si tu.
si ai plecat cu tot cu gara,
nici tren nu mai exista, nu!
eu m-am intors inca o data…
voiam sa vin pe urma ta.
dar unde-i linia ferata?
parc-a luat-o cineva…
refren X2: …
eu ti-as mai spune amanunte,
destinul de-as putea sa-l schimb,
iubita mea de peste munte,
iubita mea de peste timp…
pe cea de-atunci n-o voi gasi-o
si eu acela am murit,
sub cinic nuclear “adio”,
noi, bietul cuplu parjolit…
la multi ani, dragilor (n-am sa va insir aici pentru ca nu fac vreun pomelnic). va doresc sa fiti in continuare echilibrati, chibzuiti si fericiti cu alegerile facute, sa nu priviti inapoi cu regret. va pupa mama 
dap…al lui era…si inca este acelasi! (bine…cu mici modificari de forma). revenind la continutul bietei foi: am cautat melodia peste tot si nu stiu cum de nu am reusit sa o gasesc, pana astazi. si sunt fericita. pentru ca versurile sunt superbe iar glasul lui Vasile Seicaru le da viata. Cenaclul Flacara, amintiri… pentru voi, copiii de ieri care ati ajuns parintii de astazi! 
macar atat merit 