mi-am adunat in bagaje toate gandurile, bune si rele, visele si insomniile, rezervele de zambet si aer curat si am pornit inapoi spre bucuresti. cu ochii aproape lipiti de somn, am incercat sa rememorez in totalitate zilele petrecute acasa, nu doar pentru a umple cele 6 ore de drum, ci si pentru a zambi din nou cu acelasi avant. putini ma cunosc asa cum sunt intr-adevar. de ce? poate pentru ca multi iau de buna o fotografie pe marginea careia isi fac notite cam cum as putea fi eu. sau poate ca nu indraznesc niciodata sa imi adreseze vreo intrebare privitoare la persoana mea. sau, inca o varianta, problema e la mine: sunt (la prima vedere) un cub de gheata. raspunsul ar putea fi: cate putin din fiecare varianta de mai sus. nu dau exemple dar stiu cine mi-a creionat un portret care nu are nicio legatura cu realitatea. nici macar daca privesti din punct de vedere abstract. dar avem loc toti pe pamant. am simtit in ceafa si in obraz priviri curioase dar nu am auzit nimic. si da, am o problema de incredere si poate las impresia unui cub de gheata. oamenii se schimba de la o zi la alta, iar gusturile nu se discuta. in fond, viata merge inainte si noi cu ea sau pe langa. am avut zile de liniste dar m-a trezit brusc bataia unei inimi. nu…nu a unui el, pentru ca nici nu-l astept si nici nu-l caut. ci inima agitata a haosului…
zici ca nu ti-ar placea sa opresti pentru o secunda timpul in loc, sa inghete toata lumea, sa fie liniste deplina, sa nu auzi niciun zumzet, iar tu sa fii singurul care se poate bucura de asta? minti. oricine si-ar dori sa aiba o asemenea putere. imagineaza-ti ca asa poti avea mai mult timp la dispozitie sa-ti faci tema. sau sa te pregatesti pentru un examen. ori sa duci la bun sfarsit un proiect fara sa iti auzi seful zbierand in urechi ca ai depasit deadline-ul. dar ramai singur cu toate. si atunci mai vrei pe cineva alaturi, sa impartiti sarcinile.
nu e ciudat cum in zilele noastre poti obtine orice daca platesti bine? ti-e foame – preferi cel mai scump restaurant, pentru ca “iti permiti”; ti-e sete – vrei cel mai scump vin, sau apa plata frantuzeasca; vrei sa te distrezi – te duci in cel mai scump si fitos club, platesti pentru un lap-dance, platesti sa te “conduca” acasa si sa ramana pana dimineata. dar ai da bani unei persoane doar pentru a sta langa tine pe o banca in parc, pentru ca tu sa nu te simti singur? toti avem nevoie, din cand in cand, de o imbratisare. unii au mai mult noroc si o primesc la timp. altii stau in asteptare. pentru cei din urma nu e nimeni capabil sa echilibreze balanta. si realizezi ca sunt atat de multi oameni in jurul tau dar de fapt nu e nimeni care sa-ti poate incalzi sufletul. si pornesti in cautarea acelui “cineva”…
luna aceasta e cam plina de zile de nastere ale cunostintelor mele. gata. va ajunge! la multi ani, dragilor (n-am sa va insir aici pentru ca nu fac vreun pomelnic). va doresc sa fiti in continuare echilibrati, chibzuiti si fericiti cu alegerile facute, sa nu priviti inapoi cu regret. va pupa mama
aseara am sarbatorit-o pe camelia intr-o cafenea probabil bantuita, langa o casa, tot bantuita – se zice – prin care se plimbau nestingherite fantomele unor maicute (imi place sa cred ca sunt povesti), pe strada mantuleasa (si mai spooky). dar a fost frumos, incercand sa fac abstractie de spirite oameni frumosi si veseli pe care i-am indragit inca din momentul acela cu “imi pare bine de cunostinta”.
eu si camelia (aka monalisa) ne cunoastem din clasa a 9-a, dar in perioada liceului nu am avut ocazia sa petrecem prea mult timp impreuna. abia daca schimbam cate un “buna! ce faci?”. ajunse in bucuresti, dupa scarbosul bac, am descoperit ca amandoua tindem spre aceleasi facultati. asa ca ne-am luat de manuta si am colindat strazile bucurestiului si holurile facultatilor ale caror studente ne visam. timpul a trecut prea repede si vara a fugit. si iata-ne intr-o zi de toamna superba, intr-o plimbare prin cismigiu, noi doua, parca prietene dintotdeauna.
ma atasez foarte repede de oameni (nu e de bine, tot timpul) si am prieteni peste tot, la care tin foarte mult si cu cat ii cunosc mai bine, cu atat sufletul meu creste si mai mult si ma simt multumita cand stiu ca pot sa fiu un umar pe care ei se pot sprijini fie cand rad cu lacrimi, fie cand ii doboara tristetea.
la multi ani, camelia! (inca o data)
scotocind in cartile de bucate ale mamei, dupa o anumita reteta de prajitura, acum ceva timp am gasit o foaie ingalbenita pe care statea asternut un scris ordonat si fara greseli de ortografie. in stanga, sus, data 18.03.1983. putin mai in dreapta, LA ADIO. am citit in graba randurile si entuziasmata, am fugit la mama. “mami, uite ce-am gasit! e scrisul lui tata, nu?” dap…al lui era…si inca este acelasi! (bine…cu mici modificari de forma). revenind la continutul bietei foi: am cautat melodia peste tot si nu stiu cum de nu am reusit sa o gasesc, pana astazi. si sunt fericita. pentru ca versurile sunt superbe iar glasul lui Vasile Seicaru le da viata. Cenaclul Flacara, amintiri… pentru voi, copiii de ieri care ati ajuns parintii de astazi!
muzica: Vasile Seicaru
versuri: Adrian Paunescu
se afla litere si farduri
si niste munti sunt intre noi,
dosare-nchise, triste garduri
si nici n-o sa mai vii-napoi.
in pragul iernii absolute,
saruta-mi tampla alba, hai!
si apoi scufunda-te si du-te
in orizontul altui grai!
refren X2:
nici nu pot nimic sa-ti spun,
“pe curand” sau “ramas bun”
aparu, numai nu, la adio tu!
de ce sa-ti spun “la revedere”?
n-as mai avea niciun motiv.
“adio” drepturile-si cere,
ca te-am pierdut definitiv.
si de la mine pan` la tine
cuvantul insusi va-ngheta.
nici sa te strig nu stiu prea bine…
iubita mea, pierduta mea…
refren X2: …
cand te-am vazut ultima oara,
stiai si tu, plangeai si tu.
si ai plecat cu tot cu gara,
nici tren nu mai exista, nu!
eu m-am intors inca o data…
voiam sa vin pe urma ta.
dar unde-i linia ferata?
parc-a luat-o cineva…
refren X2: …
eu ti-as mai spune amanunte,
destinul de-as putea sa-l schimb,
iubita mea de peste munte,
iubita mea de peste timp…
pe cea de-atunci n-o voi gasi-o
si eu acela am murit,
sub cinic nuclear “adio”,
noi, bietul cuplu parjolit…
i`m back. back home and back in “business”. a trecut cam mult timp de cand nu am mai scris ceva pe blog. pentru asta gasesc vinovat bucurestiul. indispozitia despre care vorbeam in post-ul precedent nu a disparut, decat atunci cand m-am vazut coborata din tren, in sfarsit acasa dupa aproape o luna de fiert in suc propriu in caldura toropitoare a capitalei. si motivul nu au fost florile si imbratisarile de pe peronul garii, ci simplul fapt ca simteam iar parfumul tare al oraselului meu de munte. pentru cateva zile, puteai spune ca nu am toate tiglele pe casa mergeam pe strada zambind larg, nu mai simteam ca imi lipseste ceva. nu imi mai doream nimic. mi-am revazut prietenii carora le-am dus dorul si pentru care m-am rugat, poate mai mult decat m-am rugat pentru mine si mi-am dorit din toata inima ca zilele sa fie mai lungi, sa putem petrece tot timpul ramas liber, impreuna. dar fericirea mea nu a durat. ceva m-a facut sa ma intorc la starea de apatie ce m-a stapanit si mai devreme.
uitasem ca soarele a inceput sa se “intoarca” si ca timpul tace si trece. uneori te mai trezesti ca iti urla “ce faci?! stai?! o viata ai si tu o dormi?”. ar fi mai bine sa taca mereu. sa nu mai auzim nici ticaitul ceasului rotund de pe perete, nici zgomotul facut de nisipul din clepsidra si nici vajaitul vantului. dar tot ce ne inconjoara ne aminteste ca timpul nu sta in loc niciodata, pentru nimeni si nimic. parca ieri eram fetita de 4 ani, blonda, tunsa baieteste care le inveselea zilele de vara bunicilor, fugind de la unul la altul pe ogor si zicandu-le “norocul cel bun, tataie!” si “bun noroc, mamaie!”. dar bucuria era si mai mare cand ne adunam toti nepotii. si azi? azi fiecare munceste de zor la propria autostrada: unul se casatoreste, altul se angajeaza, altul nu e hotarat daca sa termine scoala sau sa lucreze, dar ce fericit ar fi sa le impace pe amandoua…si eu…ascult timpul. dar ma bruiaza vocile celor care imi spun “stai sa vezi ca tu abia acum incepi sa traiesti”. dar ce-am facut pana acum? n-am trait? eram moarta si nu mi-am dat seama? plec de acasa. si nu-mi pare rau, deoarece stiu ca totul e pentru binele meu, e pentru MINE. in sfarsit fac si eu ceva pentru mine.
poate pana acum nu mi-am respectat toate promisiunile, nu mi-am dus toate planurile la bun sfarsit, dar cine ma cunoaste, m-a iubit si m-a respectat si inca o face, indiferent de reusite sau de esecuri. iar daca un lucru nu mi-a iesit, nu inseamna ca nu am facut tot ce mi-a stat in putinta pentru a-l realiza. si suntem oameni. la un moment dat obosim, cedam…dar nu renuntam niciodata sa luptam. nu-mi mai fac planuri. nu am nevoie de ele. totul va veni de la sine
eu chiar am obosit…iau o pauza.
la multi ani, dragilor (n-am sa va insir aici pentru ca nu fac vreun pomelnic). va doresc sa fiti in continuare echilibrati, chibzuiti si fericiti cu alegerile facute, sa nu priviti inapoi cu regret. va pupa mama 
dap…al lui era…si inca este acelasi! (bine…cu mici modificari de forma). revenind la continutul bietei foi: am cautat melodia peste tot si nu stiu cum de nu am reusit sa o gasesc, pana astazi. si sunt fericita. pentru ca versurile sunt superbe iar glasul lui Vasile Seicaru le da viata. Cenaclul Flacara, amintiri… pentru voi, copiii de ieri care ati ajuns parintii de astazi! 
macar atat merit 
plec de acasa. si nu-mi pare rau, deoarece stiu ca totul e pentru binele meu, e pentru MINE. in sfarsit fac si eu ceva pentru mine.