Posted by Tipa cu Pantofii Galbeni on Mar 2, 2013
mi-am facut veacul prin Bucuresti vreo 3 ani si mi-a ajuns. nu m-am regasit acolo, nu acolo era locul meu – cel putin asa-mi place sa cred si asa consider acum. dupa cum stiti din ce ati citit pe aici, sunt “o ciudata” si daca simt ca ceva nu e in regula intr-un anume loc, fug cat ma tin picioarele.
nu cred ca v-am povestit despre vizita la Casa Poporului, locul in care am trecut prin toate starile, in decurs de 2-3 ore. eram fascinata de cladire in sine, de luxul si enormitatea ei, eram fericita ca umblam prin locuri prin care s-au perindat milioane de oameni, printre care si mari personalitati, dar imi doream foarte mult sa se termine turul cat mai repede, pentru ca simteam ca nu mi-e bine acolo… greu de descris exact care a fost sentimentul… pe masura ce ghidul povestea si prezenta atat de frumos fiecare camera si momente istorice (sau nu) petrecute acolo, eu simteam nevoia de aer. apogeul starii groaznice a fost in momentul in care am intrat la subsol, unde era o galerie cu toate fazele lucrarilor de constructie a cladirii. simteam ca-mi sta ceva pe umeri si chiar nu mai rezistam, asa ca am urcat inapoi in hol, unde ma simteam un pic mai “safe”, dar nici acolo nu era prea grozav. mi-am revenit abia acasa 
dupa ce am rumegat informatiile si am facut legaturi si cu alte stari similare avute in anumite situtatii, mi-am dat seama ca asa deosebesc energiile negative de cele pozitive.
la fel mi se intampla si in cazul oamenilor: daca mie imi transmit a good vibe, as sta in compania lor cat mai mult timp (cu riscul sa ii plictisesc grozav), iar daca vibe-ul e pe minus, ma retrag politicos sau ii resping politicos. iar omul bun se simte. citesti pe chipul lui ca are un suflet frumos… ok, sunt clisee toate chestiile astea pe care le scriu eu aici, numeste-le cum vrei, dar sunt lucruri adevarate si pe omul bun il recunosti in momentul in care il vezi oriunde: in reviste, in poze, la TV sau face-to-face. lucrul asta nu se schimba, nu e un accesoriu pe care il porti sau nu, dupa cum ai chef. esti bun pentru ca ai sufletul bun, nu pentru ca faci gesturi care sa-i multumeasca pe ceilalti.
ca toata lumea, am si eu zile proaste, chiar daca zambetul meu ramane tot acolo unde ii e locul. cand intalnesc oamenii buni totul se schimba – intotdeauna. astazi a realizat acest lucru Mihai Morar. intamplarea a facut sa fim in acelasi timp in aceeasi cafenea. m-am dus la el, m-am prezentat si i-am zis ca mi-e drag de el (nu va imaginati ca fac asa cu toate personajele din show-biz pe care le intalnesc, pentru ca foarte putini sunt de calitate). a zambit, am schimbat cateva vorbe de politete, i-am urat o zi placuta in continuare si m-am intors la locul meu. brusc mi-am revenit la starea mea normala (aia de nebuna, pentru cei care nu ma cunosc). si asa am realizat cat de bine i se potriveste tilul emisiunii pe care o prezinta: rai da` buni – pentru ca el chiar e un om bun.
Read More
Posted by Tipa cu Pantofii Galbeni on Feb 13, 2013
m-am hotarat sa “slefuiesc” unele draft-uri care asteapta de multa vreme sa fie publicate si am decis sa fac o “trilogie”.
nu am pretentia ca sunt experta sau ca eu stiu ce e mai bine si dupa cum ma cunoasteti, nu imi place sa dau sfaturi, dar multe fete m-au intrebat, in diferite contexte, ce produse de infrumusetare si intretinere folosesc. la fel ca oricine, am mici secrete…nu le pot numi trucuri, pentru ca nu fac niciun act de magie nu mi-a placut niciodata sa merg la salon pentru a face lucruri care tin de imaginea si igiena mea. si am invatat singura din greselile mele, am trecut prin multe transformari, iar acum stiu ce imi face bine si ce nu. astfel, atunci cand se intampla sa am o sedinta de machiaj sau orice altceva, atentionez persoana care urmeaza sa “opereze” ce imi face bine si la ce sunt alergica.
fata: am avut o perioada lunga in care acneea mi-a dat batai de cap. sigur, nu la modul urat, sa-mi fie fata batuta cu urzica. dar am dus lupte seculare de cativa ani, pana sa gasesc ceva potrivit:
-pentru demachiere folosesc apa si sapun. am incercat multe produse, uleiuri, tonice, naturale sau nu, pana am descoperit sapunul pentru bebelusi de la Dove. e pentru piele extra-sensibila. si cum eu sunt toata o “sensibilicoasa”, el si-a facut treaba cel mai bine din tot ce am folosit pana acum. (daca se intampla sa ramana urme de fard in zona ochilor, curat usor cu ulei de masline).
-dupa ce ma spal pe fata, curat restul impuritatilor cu o solutie astringenta, compusa din ulei esential din arbore de ceai (gasiti la plafar) si apa: cam 10 picaturi ulei la 50ml de apa. fiecare poate doza dupa cum i separe mai potrivit, dupa cum suporta pielea (concentratia mare de ulei esential poate crea iritatii, usturimi, mancarimi, de aceea este bine sa fie in cantitati mai mici).
-pielea ramane relativ uscata dupa pasii de mai sus. asa ca folosesc o crema grasa, hidratanta, MINUNATA! se numeste Sanoderm-crema cu vitamine. se gaseste doar in Farmaciile Ardealul, pentru ca este preparata in laboratoarele lor. crema contine: colesterol, cetaceu, lanolina, vaselina, stearina, borax, apa distilata, vitamina A, vitamina E. calmeaza pielea si aceasta devine foarte fina.
-cam o data pe saptamana aplic si o masca exfolianta imediat dupa ce imi curat tenul cu apa si sapun. ce fac de fapt? imi masez fata vreo 5 minute cu zat de cafea amestecat cu ulei de masline. clatesc folosind apa calduta, et voila! deja pregatita de somn. atunci cand fac asta, nu mai folosesc solutia astringenta si/sau crema.
-dimineata prefer sa mai sterg o data tenul cu solutie, dupa care aplic imediat fondul de ten. nu utilizez crema ca baza pentru fondul de ten, pentru ca ce folosesc eu e 2 in 1. de aproape un an sunt fana flormar. Perfect Coverage este tipul de fond de ten pe care-l iubesc: chiar acopera perfect, cum spune si denumirea, rezista mult (pe testate 14 ore) si imi protejeaza si ingrijeste pielea, pentru ca are ulei de migdale dulci, ulei de masline si protectie UV 10. mie imi face foarte bine.
-din ritualul zilnic nu lipsesc: blush-ul (tot flormar), fardul de sprancene – kit de la oriflame – (de la natura sunt blonde si destul de rare si arata aiurea daca le las asa, eu fiind vopsita bruneta) si rimelul – cele mai bune, dupa parerea mea, sunt cele de la Maybelline (si credeti-ma, am incercat cu tona!). cateodata mai folosesc si farduri pudra pentru pleoape – aici recomand zepter si flormar. pe buze aplic divina crema Sanoderm.
nu sunt flawless…sunt chiar foarte departe de asa ceva, dar accept asta si incerc sa imi ingrijesc si sa imi protejez pielea cum pot mai bine, fara a scoate in lume o mocuta plina de pete rosii, puncte negre, ochi incercanati si buze crapate si fara a da in cealalta extrema: a parea de portelan sau plastic ieftin 
Read More
Posted by Tipa cu Pantofii Galbeni on Feb 1, 2013
mi se pare logic si limpede ca schimbarea vine intotdeauna din noi. nu trebuie sa apara un erou din benzi desenate in viata ta care sa iti impuna sa iti schimbi viata. singurul care trebuie sa constientizeze nevoia de schimbare esti doar tu. si daca tie iti este bine sau nu cu deciziile pe care le iei, tu vei fi singura persoana care poate fi “felicitata” sau “trasa la raspundere”.
sigur, multi dintre voi ma veti lua peste picior si veti spune chestii de genul “ce stii tu? esti prea mica!” va suna a aroganta, dar hei, bravo mie! 
ca sunt mica (totusi 22 de ani parca nu-s asa putini), dar am inteles mai devreme decat altii ca doar eu imi pot face viata mai buna si mai frumoasa. cel mai important lucru pe care l-am invatat pana acum este faptul ca nu pot trai gandindu-ma la trecut si la “cum ar fi fost daca…”, dar nici gandindu-ma la viitor si facand planuri, pentru ca oricum nu-mi ies niciodata si oricum oamenii nu vor reactiona asa cum ma astept sa reactioneze. singurul important este prezentul si ceea ce pot eu sa fac pentru a-mi oferi “a beautiful present” (present – eng. = cadou; prezent).
singura perioada din trecut la care ma intorc pentru a zambi sau a plange este copilaria (1-7 ani, atat cat imi pot aminti), pentru ca e perioada inocentei si a necunoscutului. restul, bun sau rau, nu conteaza. ce e important din trecut este ca m-a adus pana aici si construind in continuare, voi ajunge cate putin si mai incolo.
ce am invatat pana acum? nu… nu sunt versurile lui Octavian Paler si poate suna a clisee, dar sunt lucruri simple si adevarate, aplicate… si vezi viata altfel:
– sa zambesc. oriunde, oricand, oricui, din orice motiv sau chiar fara motiv
– sa ajut oamenii. e cea mai mare bucurie sa stiu ca astazi am fost de folos cuiva cu o idee, cu o imbratisare, cu un cuvant sau chiar cu tacere. si apoi zambesc
– actiunile mici sau mari pe care le intreprind in fiecare zi, mai devreme sau mai tarziu, ma vor ajuta sa urc trepte in viata; nimic nu ma poate face sa cobor, pentru ca din fiecare lucru bun sau rau pot invata si odata ce am invatat, nu ma pot intoarce la un nivel inferior. si zambesc
– am invatat sa vad partile bune ale oamenilor si sa le spun de cate ori am ocazia ca sunt minunati. si iar zambesc
– nu mai las nimic sa ma afecteze negativ mai mult de o zi (si asa e prea mult). raspund printr-un zambet
– nu mai gandesc atat de intens si nu mai analizez pe toate partile actiunile celor din jurul meu care ma pot afecta direct. dar incerc sa am grija ca deciziile pe care le iau sa nu ii afecteze pe ceilalti si sa nu ii determine sa schimbe ceva doar pentru a-mi fi mie bine. doar asa pot zambi multumita
– acum constientizez ca toate lucrurile din viata se intampla cu un anumit scop si daca ceva e dat sa se intample, se va intampla, indiferent de moment si indiferent ce fac eu pentru a impiedica sau a incerca sa schimb cursul lucrurilor. si zambesc
– nu port grija niciunui lucru si niciunei persoane. am un examen sau sunt pusa in situatia de a alege? faptul ca ma stresez/enervez nu va face decat sa-mi consume energia care poate fi canalizata pe invatare (in cazul examenului) sau pe analizarea situatiei si luarea deciziei (in cazul unei alegeri). nu ma implic in vietile altora de dragul de a-mi da cu parerea si a comenta deciziile lor. nu judec si nu pun etichete, pentru ca fiecare traieste dupa bunul plac si suportand consecintele propriilor fapte. si zambesc din nou
– stiu ca tot ceea ce fac, bun sau rau, mai devreme sau mai tarziu mi se va intoarce. si nu invinuiesc pe nimeni pentru ce e rau, dar multumesc oricui e in jurul meu in momentul in care mi se intampla ceva bun si frumos. si chiar si cu rele (pentru ca involuntar pot exista), zambesc
si mai sunt atat de multe de invatat… si de spus…
Read More
Posted by Tipa cu Pantofii Galbeni on Dec 17, 2012
stiu ca nu sunt singura, stiu ca nu zic nimic nou, dar si pe mine perioada sarbatorilor ma duce cu gandul la copilarie si la serbarile cu Mosi Craciuni, cand trebuia sa invatam poezici dupa poezici, care mai de care mai speciale, sa facem scenete si sa colindam cum ne pricepeam mai bine.
ce sa zic, si eu si frate-miu eram copii speciali si “precoci” intre timp ne-am pierdut din caracteristici si abilitati… noi n-am avut defecte de vorbire si pe la 1 an jumatate deja turuiam poezici si cantecele si dadeam totul din casa daca intra cineva in vorba cu noi. cum am mai scris si cu alte ocazii, copilaria noastra a fost marcata de poeziile lui Cosbuc, tocmai pentru ca se potriveau atat de bine contextului in care am copilarit: casa bunicilor.
stiu din spusele mamei, dar imi amintesc si eu destul de bine ca Dutzi stapanea foarte bine urmatoarea poezie…si avea o intonatie desavarsita, extrem de potrivita versurilor 
imaginati-va un tzanc brunet, cu ochi mari caprui recitand:
cantec – de george cosbuc
a venit un lup din crang
si-alerga prin sat sa fure
si sa duca in padure
pe copiii care plang,
si-a venit la noi la poarta
si-am iesit eu c-o nuia:
-lup flamand cu trei cojoace,
hai la maica sa te joace!
eu chemam pe lup incoace,
el fugea-ncotro vedea.
ieri pe drum un om sarac
intreba pe la vecine:
-poarta-se copiii bine?
daca nu, sa-i var in sac!
si-a venit la noi la poarta
si-am iesit eu si i-am spus:
-puiul meu e bun si tace
nu ti-l dau si du-te-n pace!
esti sarac dar n-am ce-ti face!
du-te, du-te! si s-a dus.
si-a venit un negustor
plin de bani, cu valfa mare,
cumpara copii pe care
nu-i iubeste mama lor.
si-a venit la noi la poarta
si-am iesit si l-am certat:
-n-ai nici tu, nici imparatul
bani sa-mi cumpere baiatul!
pleaca-n sat, ca-i mare satul,
pleaca, pleaca! si-a plecat.
eu spuneam povestea gastelor cu lacrimi in ochi, atat de intens traiam momentul:
un gansac cu pene lucii
cum trecea pe pod prin sat
si-ntr-o man-avea papucii,
nu stiu cum i s-a-ntamplat
ca papucii lui cazura,
ce pacat, o, ce pacat!
caci erau cu-alesatura,
fara leac de tivitura –
ce pacat!
gastele-auzind cum zbiara:
“auleo! papucii mei!”
intr-un suflet alergara
si-ntrebau mirate ce-i?
“am ramas, plangea gansacul,
pagubas de patru lei!
iata-ma descult, sarmanul!
ce ma fac acum, golanul,
fara ei!”
“haideti toti, si mosi si babe
sa-i catam pe rau acu!”
repede-notand din labe
cardul tot pe rau trecu.
“i-ai gasit?” – “eu nu, surata,
ce ma-ntrebi asa si tu!”
toate-apoi strigau deodata:
“bata-i pacostea sa-i bata!
nici eu nu!”
vara-ntreaga tot umblara,
dar papucii dusi au fost!
si-au sa umble si la vara
pana ce le-or da de rost!
iar gansacul merge, vine,
face cruci si tine post.
“nu-i gasesc! sarac de mine
iar descult e, vezi tu bine,
lucru prost!”
gastele de-atunci, in cale
cand vad apa undeva,
cautand pornesc agale
tot crezand ca-i vor afla.
vin si rate sa le-ajute:
mac-mac-mac si ga-ga-ga!
mac-mac-mac! haid’, vino, du-te,
zile-asa pe rau pierdute!
ga-ga-ga!
iar cand gastele stau gloata
si prin dreptul lor te duci,
sare tabara lor roata
sa te-ntrebe: “ce ne-aduci?
ai gasit papucii? spune!”
tu la fug-atunci s-apuci!
si te musca, doar le-ai spune
de papuci!
se pare ca poeziile acestea au avut o influenta asupra vietilor noastre… Dutzi a plecat “din sat” la fel ca lupul, iar eu caut in continuare papuci, ca o gasca ce sunt 
Read More
Posted by Tipa cu Pantofii Galbeni on Nov 25, 2012
asa-mi place sa intalnesc oameni cunoscuti pe strada care sa-mi zica “salut” doar cu un zambet, sau dupa un schimb de vorbe sa-mi ureze “o zi frumoasa!”, incat am inceput sa nu mai iau in seama atitudinile celorlalti cunoscuti care isi intorc privirea in alta parte cand trecem unii pe langa altii, desi nu exista un motiv pentru care fac asta.
am invatat in timp sa apreciez toti oamenii din viata mea, pentru simplul fapt ca exista un motiv (cunoscut sau necunoscut inca) pentru care ei fac parte din viata mea. ok, poate nu sunt oameni cu care vorbesc “on a daily basis”, sau pe care ii vad foarte des, dar stiu sigur ca ei sunt acolo si le trimit intotdeauna gandurile bune, oricat de departe ar fi, pentru ca stiu ca si ei fac la fel. nu e nevoie de cuvinte mari si gesturi grandioase, pentru ca astea nu tin de urat cand ai o problema sau esti intr-un impas, sau atunci cand esti intr-un moment fericit al vietii tale si vrei sa impartasesti si celorlalti bucuria ta.
le spun tuturor cunoscutilor ca sunt speciali si nu o spun de dragul vorbelor, pentru ca nu sunt adepta dulcegariilor si a floricelelor declarate in gura mare. admir oamenii cu suflet frumos care nu judeca si nu arunca cuvinte aiurea, oameni care isi gasesc pasiunea si o dezvolta, oameni care stiu sa se bucure de tot ce le ofera viata si nu se plang de maruntisuri. incerc sa ma inconjor cu ganduri pozitive si cu persoane pozitive. desigur asta nu inseamna ca le port ranchiuna si ii indepartez cu forta pe ceilalti – am invatat sa ii accept si sa le zambesc oricum, pentru ca nu poti schimba oamenii doar dupa voia ta.
si acum continuarea titlului: …pentru ca existati si pentru ca sunteti oameni buni, calzi, unici, minunati!
Read More
