Mariuca Nastasiu

Tipa cu Pantofii Galbeni

Rabdarea

Posted by on Jan 28, 2021

Cred ca cea mai importanta lectie a vietii mele a fost, este si va fi, rabdarea. Am invatat in timp sa ma agit mai putin si sa imi temperez asteptarile si, desi nu am reusit sa fac asta pe deplin, sunt mandra de mine si de transformarile prin care am trecut pentru a ajunge in prezent. Nu se opreste aici procesul de invatare si devenire si reinventare, insa am ales sa fac o oprire pe traseu pentru a-mi oferi recunostinta. Pentru ca nu o fac deloc fata de mine insami.

A-ti recunoaste minusurile este mai important decat a-ti sti calitatile, de aceea vad acest lucru in alte persoane ca pe un semn de inteligenta atat mentala cat mai ales emotionala. In momentul in care esti constient de partile mai putin luminoase ale tale devii mai atent la propriul comportament si la reactiile celor din jur, empatizezi mai usor si devii mai implicat in procesul de evolutie, nu mai lasi viata sa treaca, tu devenind tot mai ursuz si nefericit. Nu spune nimeni sa te schimbi pe deplin si sa transformi toate minusurile in plusuri, pentru ca prea mult soare inseamna desert. Mai bine e sa gasesti calea de mijloc si sa cauti echilibrul. Da! Cred ca acesta e secretul vietii: echilibrul in toate.

In ultimii 5 ani am invatat sa am rabdare cu adevarat, cu totul din jur si cu toti oamenii, dar din pacate mai putin cu mine. Si am inceput sa imi amintesc de copilarie, ba chiar de primele franturi din viata mea cand simteam ca esuez in a face primii pasi sau a-mi tine capul (da, am aceste amintiri din viata de bebelus – nu ca atunci cand imi amintesc un moment din viata adulta, mai degraba ca traire/emotie/sentiment). Mai apoi puneam presiune pe mine pentru ca nu stiam sa tin un creion in mana, sa colorez pana in marginea desenului, ma vedeam inapoiata in ale citirii si scrierii cursive, nu aveam incredere ca voi reusi vreodata sa vorbesc o limba straina sau sa calatoresc singura.

Pur si simplu simteam ca eram prinsa intr-un trup care nu vrea sa colaboreze. La vremea respectiva nu constientizam lucrurile pe care le pun acum cap la cap, insa erau trairi care ma apasau la fiecare nereusita – si acum ma mai necajesc ganduri de genul acesta, insa le mai spun “Stop! Iesi afara din mintea mea!”. Desi nu sunt multi carora le “iese din prima”, ma bucur ca un copil atunci cand fac ceva intaia data in viata mea si nu gresesc. Pentru ca nu mi se intampla des. Si (multumesc, Doamne!) cate am facut si unde am ajuns intre timp singura! Dar nuuu, mintea mea e pe treaba ei si uita sa se bazeze pe ea.

Randurile pe care le citesti aici nu sunt niciodata la prima mana… sunt rezultatul unor ganduri imprastiate scrise, sterse si rescrise in multe ciorne, puse cap la cap mai tarziu decat s-a ivit ideea asternerii lor pe foaie. Sunt poate doar 40% din scrierile mele… Si de multe ori cand pun pixul jos sau inchid calculatorul/telefonul fara a publica ceva ma macina gandul ca asta nu-i de mine. Nu reusesc sa am incredere ca ceea ce fac e bine si nu am rabdare sa ajung la un final. Cand de fapt nici macar nu este vorba despre final! La fel ca in viata – ideea e sa ne bucuram de ce avem de trait pe parcursul ei, nu sa ne ingrijoram cu privire la final. Dar cum la teorie suntem toti asi, in practica o dam cotita.

Si acum, cand invat un joc nou, cand vreau sa gatesc ceva ce nu am mai incercat sau incep sa citesc o carte, e acea voce din capul meu care spune constant “nu te pricepi la asta”, “nu o sa reusesti”, “vezi ca nu stii ce urmeaza si e de rau”. Stiu ca nu sunt singura a carei minte o saboteaza, insa am ajuns in punctul in care simt sa scot asta din mine, in ideea ca poate-poate se mai linistesc gandurile. Intotdeauna scrisul a fost terapie pentru mine, chiar daca nu aveam incredere ca voi reusi sa fac asta vreodata.

Nu mai e vorba despre sustinerea celor din jur, pentru ca stiu ca o am de la cine trebuie – asta probabil ma ajuta in copilarie – ci mai degraba despre faptul ca simt mereu ca trebuie sa imi dovedesc mie ca pot, daca vreau. Si vreau! Si pot! Si de-a naibii reusesc, chiar daca mai tarziu tot neincrezatoare sunt! “Incetul cu incetul se fabrica otetul”, asa era, nu? Usor, usor voi reusi sa imi tin in frau rabdarea fata de propria-mi persoana, pentru ca uneori asta e singura varianta, asa cum am invatat prin alte experiente din acest capitol al lectiilor de viata.

Intr-un episod emotional similar din trecut am gasit un interviu al Parintelui Cleopa in care vorbea despre rabdare. Si de atunci, cand am nevoie de un imbold, imi rasuna in cap vocea lui guturala care spune in scumpul grai moldovenesc “Rabdaaari! Rabdaaaari! Rabdaaari!… pănî la sfârșât!”.

Submit a Comment

Your email address will not be published.

Mariuca Nastasiu