Problema este ca suntem plini de probleme
De mici oriunde intoarcem capul auzim cuvantul “problema” – daca nu e copilul “problema”, sigur a facut cineva (intotdeauna altcineva) o “problema” – si foarte rar ne este dat sa auzim ecoul solutiei. Desi, oricum ar fi, toate se rezolva intr-un final, cu sau fara batai de cap.
Asa ca, repetandu-se constant acest cuvant, ni se formeaza realitatea, iar din copiii care se chinuie cu probleme de matematica ajungem adulti cu probleme la chimie si fizica (de cuplu), iar in final ramanem cu probleme la mansarda.
Nu e mare branza sa ne axam pe solutii atunci cand ne aflam in fata unei situatii critice, iar cu cat gandim mai mult situatia si cu cat ne plangem mai mult, cu atat finalul fericit va fi mai indepartat. Am eu o vorba: nu poti desface itele folosind acelasi grad de concentrare care le-a inodat. Desi, recunosc, pe mine plansul si alintatul ma ajuta sa scap de presiune, astfel ca solutia se iveste mai repede 
.
Ce-i mai grav e ca suntem mereu victime, intotdeauna altcineva ne-a pus gandul rau, asa cum speram ca tot cineva din afara sa vina sa repare.
Si pana la urma, stii care-i faza cu problemele astea? Nu sunt reale, palpabile, nu se nasc din senin, ci noi le modelam imaginar din pamant, foc, aer si apa, ca niste artizani iscusiti ce suntem, le dam suflare de viata si le lasam sa ne macine zilele si mintile, pana ramanem trupuri goale lipsite de vlaga si adevar. Pentru ca tot noi, mai apoi, investim din timpul si sufletul nostru in nimicuri, in loc sa ne bucuram de ceea ce avem, sa ne respectam si iubim, sa luam totul asa cum vine, fara interpretari si adnotari, fara sa despicam fiecare fir in mii.
Sa fiti cu mintea-n inima!