la fel ca prima editie, Filmul de Piatra a venit, ne-a transpus in alta lume pentru 3 zile, apoi a plecat. atunci cand ne-am imprietenit si am inceput sa ne intelegem si sa colaboram mai bine, s-a stins proiectorul. am avut parte de un weekend magnific, unul care m-a facut sa sterg o parte din amintirile urate din vara mea neagra. multumesc, Alina, pentru ca m-ai tinut la curent cu desfasurarea evenimentului. si multumesc, dragi colegi voluntari prieteni, pentru ca ati creat acea atmosfera de festival tanar.
stiu ca as fi putut sa fac mult mai multe lucruri si m-am miscat putin in reluare. dar imi voi reveni complet in scurt timp voi putea fi iar eu – cea plina de viata si mereu zambitoare.
vineri am inceput cu emotie editia 1.5 a Filmului de Piatra, la Turnul lui Stefan. ne-am intins pana tarziu, dar ne-am incalzit cu ceaiuri, deci nu am tremurat prea tare de frig.
sambata ne-am mutat pe varful muntelui Cozla, unde am aplaudat piese de teatru, am ascultat muzica si am urmarit apusul si apoi mash-up-urile lui Matze si filme de animatie. ne-am incalzit cu paturi si ceai sau doar cu gandul ca vom ajunge acasa si vom face o baie fierbinte
duminica vremea nu a fost prietenoasa si am fost nevoiti sa ne adapostim intr-o sala a Consiliului Local Piatra-Neamt. chiar si asa, aerul de festival a ramas, desi publicul a fost mai restrans. dupa fiecare seara de filme, noi, voluntarii, am mancat, baut si vorbit pana la epuizare, intr-un loc ferit de privirile curiosilor
cam asa a fost festivalul nostru drag, foarte pe scurt. inca sunt in asteptare de fotografii. cum pun manuta pe ele, cum le urc pe blogulet!
update: nu le mai urc pe blogulet, pozele, zic, pentru ca sunt cam maricele. gasiti cateva pe pagina mea de facebook.
cu ochii umflati de oboseala dar cu zambetul pe buze, ne pregatim pentru a doua seara a festivalului Filmul de Piatra. am avut un inceput promitator. in ciuda frigului, cateva sute de suflete au populat platoul de la “Turnul lui Stefan”, au dansat pe ritmurile celor de la The Amsterdams si au aplaudat filmul-surpriza al lui Andrei Dascalescu si scurt-metrajele castigatoare la competitia de anul trecut din cadrul primei editii a “Filmului de Piatra”. noi, voluntarii, am fost pe pozitii, oferind informatii curiosilor si primind felicitari pentru ideea festivalului si organizare. hi hi! toti cei care au intrat in discutie cu noi au promis ca vor fi prezenti si in urmatoarele doua zile, sus pe Cozla! (nu uita ca te ducem gratis cu telegondola, de la ora 15.00, pana la inchiderea programului) totusi, nu am lasat pe nimeni sa inghete de frig si am impartit ceai tuturor celor prezenti. dupa ce s-au terminat proiectiile si am ramas doar noi, organizatorii, voluntarii si scaunele libere, ne-am strans “jucariile” si am fugit si noi la caldurica si la un pahat de vorba. va aratam imagini sa va starnim curiozitatea si poate dorinta de a fi alaturi de noi astazi si maine. (foto gasiti pe pagina mea de facebook)
va asteptam cu mic, cu mare, cu purcel, catel, pisica si soricel, la editia 1.5 a festivalului FILMUL DE PIATRA. e o editie mica dar speram cu mare succes.
ne-am adunat elevi si studenti si am incercat sa cream o atmosfera cat mai prietenoasa si sa iesim din limitele conventionalului. am pus culori, suflet si zambete in fiecare coltisor. azi ne gasesti la turnul lui Stefan cel Mare (Curtea Domneasca) iar sambata si duminica te ducem gratis cu gondola, de la ora 15.00, pana la inchiderea programului, sus pe Cozla, unde vei avea ce vedea!
noi ne intoarcem la treaba!
stiu ca suna ciudat titlul. dar cu atat mai bine. inseamna ca veti citi in continuare.
ma gandesc de foarte mult timp sa public acest articol pe blog dar pana acum am tot gasit altceva de facut (din pacate sau din fericire).
am langa mine rezerva de gogosi si o cafea. gogosi facute de mama mea. iar de cafea tot de la mama stiu. tot ce e legat de lucrurile practice si de viata in general, de la mama stiu: sa cos, sa gatesc, sa calc, sa respect, sa zambesc, sa plang, sa ma rog, sa iubesc etc. ea este prima persoana pentru care (si datorita careia) scriu randurile acestea. dar daca nu ar fi fost mamaia, nu ar fi fost nici mama mea si cu atat mai putin eu. e foarte greu sa scriu despre ea acum. sa-i dea Dumnezeu zile cu sanatate si liniste. nu pot sa scriu mai mult.
mergand mai departe pe crengutele arborelui, ajung la alta femeie pe care nu am cunoscut-o dar fara de care nu as fi existat: bunica mamei, mama lui mamaie, strabunica mea. si acum urmeaza povestioara cu talc (mai mult sau mai putin, pentru cei care pot sa o inteleaga), pe care o stiu, desigur, tot de la mama nu stiu in ce masura au legatura una cu alta, dar sa vedem…
in jurul anului 1900, intr-un satuc din apropierea oraselului Piatra-Neamt, locuia o copila de 12-13 ani, impreuna cu fratii si parintii sai. intr-o buna zi, copila noastra ia calea Bucurestiului si devine “fata in casa” la un mare boier. timpul trecea si ea se facea tot mai frumoasa (deh, moldoveanca) dar isi vedea de treburile pe care le avea de facut. si i-a picat draga boierului. dar era casatorit si in vremurile acelea nu era usor sa iti lasi familia pentru “alta”. unde mai pui ca lumea avea sa il vorbeasca si sa il judece pe la toate colturile. ei s-au iubit si ea a “ramas grea”. pentru a nu-si compromite statutul, boierul i-a dat jumatate din avere si a trimis-o inapoi la Piatra-Neamt. copila, devenita acum femeie in toata regula, si-a luat fratii din satuc si i-a ajutat sa se realizeze in oras. s-a casatorit si a fost o femeie demna si mandra de realizarile ei si nu a plecat niciodata urechea la ce vorbea lumea.
la fel de demna de statutul ei a fost si sora ei – strabunica mea, singura care a preferat sa ramana la viata pe care s-a obisnuit sa o traiasca, la tara. o viata lunga si sanatoasa, in limitele vremurilor de atunci.
am scris acest articol pentru a-mi arata respectul fata de toate femeile din viata mea (rude) care sunt mandre de alegerile si realizarile lor si fericite cu ceea ce le-a fost dat sa aiba.
pentru: mamaie, mama, matusi si verisoare de toate gradele, de sange sau prin alianta.
presupun ca multi dintre voi ati primit pe mail sau ati descoperit intamplator (sau nu), navigand aiurea pe internet aceasta scrisoare (imi cer scuze de la detinatorul blogului daca se va supara ca i-am “facut reclama” si i-am adus mai multi cititori ). anyway…eu nu m-am nascut intre `70-`80. dar tot ma regasesc in cele scrise.
am venit pe lume pe data de 13 iunie 1990, intr-o zi de meircuri ploioasa, in jurul orei 10 dimineata. si am adus un zambet pe fata lu` mami cand a vazut ca sunt fetita (atunci nu era tehnologia de acum si nu putea sti decat dupa dimensiunea burticii ce va tine in brate cu o probabilitate foarte mica). si-a dorit 2 copii, un baiat si o fata. baiatul avea deja 3 ani. eu lipseam asa cum am mai spus si alte dati, nu am avut o copilarie cu plete in vant, codite si fundite deci am cam fost baietelul nr. 2
revenind la continutul “scrisorii”, nu doar generatiile `70-`80 au mancat orice fara sa tina cont de calorii si E-uri, nu doar ele visau la pustile cu apa si cu siguranta nu au fost ultima generatie care “a jucat `scunsea, castel, ratele si vanatorii, tara tara vrem ostasi, prinsea, sticluta cu otrava, pac pac, hotii si vardistii, ultimii care au strigat un doi trei la perete stai, ultimii care au folosit telefoanele cu fise”. rad de una singura cand imi aduc aminte cum jucam cu prietenii de la bunici, ascunsa langa un cimitir. sau cand bateam mingea pana noaptea tarziu si venea mamaia cu batul dupa noi si picam apoi intr-un somn adanc, plini de praf si de multe ori cu burtile goale, pentru ca uitam sa mai mancam, iar a doua zi ne trezea mirosul grozav al turtelor pe plita. am crescut si eu pe muzica lui michael jackson, dj bobo, backstreet boys, spice girls, abba, queen, sandra, cher…si-mi amintesc cu placere si de formatiile romanestii care au aparut peste noapte, s-au bucurat pe moment de glorie si au disparut: genius, asia, candy, andre…
uneori tata ne mai punea discuri de vinil sa ascultam, cu toma caragiu, stela si arsinel, cu povesti de seara. si acum cand mai ajung in preajma pick-up-ului ascult ivan turbinca sau soacra cu trei nurori si era atat de frumos inainte…imi mai amintesc si de diapozitive (sau diafilme) cu povesti. eh? pe astea nu le-a pomenit nimeni de multa vreme: punguta cu doi bani, turtita fermecata, zdreanta…cautati pe youtube sau trilulilu si poate va amintiti mi-ar placea sa le arat/citesc si copiilor mei povestile de pe diapozitive…dar cine stie daca voi mai gasi aparatura necesara…
la ora 6 lasam joaca si ne urcam pe “varful patului”, in fata televizorului, pentru ca incepea sunset beach (noi ziceam sus in beci ). mai aveam dimineata felicity, farmece, salvati de clopotel (izbaviti di tilincuta ), in weekend era pachetul cu desenele de la disney cu faimoasele personaje mikey mouse, donald duck, pluto, goofie…imi amintesc apoi de sailor moon, under dog, winnie the pooh. alea desene, frate…nu prostiile de astazi in care personajele sunt precum cateii aceia din masini care se misca atunci cand dai prin gropi. si tin si eu minte emisiunile feriti-va de magarus, tip top minitop, da sau ba, abracadabra…
nu am asa multe amintiri legate de tehnologie cum spun cei din generatiile de dinainte de revolutie ca noi, “astia mici si prosti”, am avea. nu am avut aparat video, ci vreo 17 ani acelasi televizor (alb, negru, alb, negru, nei nei nei ), imi era frica sa deschid calculatorul, nu am avut nici jocuri tetris, nici pe televizor, nici tamagotchi, iar de mario cred ca am auzit pe la 13-14 ani. dar aveam piese lego cu ajutorul carora construiam robotei, impreuna cu fratele meu, pentru ca mai apoi sa ne asezam unul intr-o parte a camerei si unul in cealalta, cu roboteii in fata, aruncand cu ce prindeam la mana pentru a “distruge adversarul” aveam palete de bedminton si niciodata nu nimeream fluturasul, dar imi placea sa alerg dupa el ufff…sunt atat de multe lucruri minunate pe care le-am trait si noi, cei de dupa `90. indiferent de perioada in care s-a nascut, oricine e supravietuitor. pentru ca a ajuns ziua de astazi si pentru ca are amintiri frumoase de ieri.
pe masura ce-mi mai amintesc, mai postez cate ceva
update: voi ati mancat vreodata nuci cu mamaliga? eu da
de cateva luni bune ma simt flatata sa primesc e-mail-uri de la wordpress pentru a confirma schimbarea parolei. de ce ma simt flatata? pentru ca nu eu o solicit. se pare ca un mare…”admirator” (generalizez, ar putea fi un el sau o ea) al cuvintelor mele doreste sa intre pe sub pielea mea (in mediul acesta este posibil orice) si eventual sa dea peste cap partea virtuala din mine (stiu. suna tare ciudat. da-mi place). pentru acest admirator, culmea, desi spuneam ca nu-mi place sa dau sfaturi, am unul de rezerva: GET A LIFE (or a blog). nu ma intelegeti gresit. imi respect “publicul”. dar in masura in care ma respecta si el pe mine.
intr-una din zilele trecute ma intreba o colega de facultate “tu de ce scrii pe blog?”. good question. cred ca am inceput sa scriu din curiozitate…sau din prostie…sau doar pentru ca mi-a facut frate-miu capul calendar, asa cum s-a intamplat cu: mirc-ul (toti am trecut prin perioada aia, so don`t laugh!), mess-ul, twitter-ul, facebook si advice (ultimul nu mai tine de mediul virtual). cred ca singurul lucru pe care l-am facut, pentru ca asa a spus vlad, si pe care nu il regret, este acest blog (cred ca ar mai fi si advice-ul. dar am renuntat inainte sa-mi dau seama. poate incerc anul viitor). am avut de o gramada de ori intentia de a-l inchide. ar fi ca si cum as da foc gandurilor. nu pot. nu sunt addicted, pentru ca nu scriu zilnic, nici macar saptamanal, ci atunci cand simt nevoia. dar chiar si atunci cand scriu doar 2 cuvinte (nu cred ca s-a intamplat inca) simt ca ma eliberez. cred ca am gasit raspunsul la intrebarea “de ce scriu pe blog?”: pentru ca e o modalitate prin care imi pot exprima liber gandurile, fara sa ma afecteze in vreun fel ce-a zis x sau y despre mine. incurajez comentariile de orice fel. dar se pare ca nu prea am succes
ce vreti sa scriu? barfe? intrati pe site-urile tabloidelor. politica? sport? sunt destule pagini de profil. chiar daca se spune ca la politica si sport se pricepe oricine, eu nu. si cand spun nu, asa e! revenind…sa scriu despre frumusete/haine/cosmetice, intr-un cuvant “moda”? regret, dar nu sunt persoana avizata si decat sa preiau articole si poze spunand ce se poarta si ce nu, mai bine nu mai scriu nimic. las asta pe mana specialistilor si pasionatilor de fashion.
nu ma incadrez niciodata intr-o tema anume. scriu despre orice, pentru ca e blogul meu, pentru ca iti arata tie o bucatica din mine si pentru ca dupa ce apas butonul “publish” am un motiv in plus sa zambesc astazi: te-am facut si pe tine sa zambesti, chiar daca sec si in coltul gurii, sau te-am facut sa razi incat sa nu te poti ridica de pe scaun.
dar tot eu iti multumesc!
p.s.: sper sa vina primavara de data asta. happy sunny days!
cred ca mi-a ajuns fericirea de fiecare zi din stransa din zambetele copiilor si din ochii catelusilor. pentru ca fericirea aia se pare ca nu ma incalzeste cand sunt -25 de grade afara si in casa cam 0. si ar fi prea amuzant sa ma vezi pe strada cu gura pana la urechi, pentru ca tocmai am vazut ceva care m-a facut sa zambesc si mi-a inghetat fata intr-o mimica hada. asadar, pentru o perioada imi pun fericirea pe un raft si sper sa nu se aseze praful pe ea, pana trece perioada de criza.
mdah… toata lumea e in criza. orice domeniu e in criza. cred ca si mustele sunt in criza, pentru ca oamenii sunt in criza, deci nu-si permit sa cumpere atat de multa mancare incat sa lase si pe masa, sa aiba mustele unde sa bazaie. si eu sunt in criza! nu pentru ca nu-mi dau mama si tata bani (inca nu am un venit propriu stabil. si daca nu-mi dau ei, imi da frate-miu dar la asta nu se ajunge). sunt in criza pentru ca sunt prea zgarciti astia din bloc si dau caldura cu taraita si/sau nu curata instalatia. de fapt rectific. nu sunt in criza. sunt in crizE: de la criza de timp pentru ca nu ma incadrez niciodata in programul zilnic propus, criza de nervi pentru ca mi-e frig, pentru ca mi se restarteaza laptop-ul cand are el chef si pentru ca frate-miu nu-si spala farfuria in care mananca, criza de stomac pentru ca ma streseaza bucurestiu`, pana la criza de podoaba capilara, pentru ca din cauza celei mai pure ape de la robinet imi pica parul si ma mananca pielea. in sfarsit…sunt mai multe.
desi sunt in criza, vreau sa cumpar confort. dar am ajuns la o concluzie: bai, eu am bani, dar e prea scump. asa ca o sa ma intorc la pilota mea (cumparata inaintea crizei) si la un ceai fierbinte (nu sunt si in criza de ceai, multumesc lui Dumnezeu!) pentru ca mi-au inghetat degetele pe tastatura (bine ca s-a uscat si oja intre timp. si ea cumparata tot inaintea crizei).
da` halatu`! cat e halatu`?!
brrrrr…
La pasa vine un arab,
Cu ochii stinsi, cu graiul slab.
“- Sunt, pasa, neam de beduin,
Si de la Bab-el-Manteb vin
Sa vand pe El-Zorab.
Arabii toti rasar din cort,
Sa-mi vada roibul, cand il port
Si-l joc in frau si-l las in trap!
Mi-e drag ca ochii mei din cap
Si nu l-as da nici mort.
Dar trei copii de foame-mi mor!
Uscat e cerul gurii lor;
Si de amar indelungat,
Nevestei mele i-a secat
Al laptelui izvor!
Ai mei pierduti sunt, pasa, toti;
O, mantuie-i, de vrei, ca poti!
Da-mi bani pe cal! Ca sunt sarac!
Da-mi bani! Daca-l gasesti pe plac,
Da-mi numai cat socoti!”
El poarta calul, dand ocol,
In trap grabit, in pas domol,
Si ochii pasei mari s-aprind;
Carunta-i barba netezind
Sta mut, de suflet gol.
“- O mie de techini primesti?”
“- O, pasa, cat de darnic esti!
Mai mult decat in visul meu!
Sa-ti rasplateasca Dumnezeu,
Asa cum imi platesti!”
Arabul ia, cu ochii plini
De zambet, miia de techini –
De-acum, de-acum ei sunt scapati,
De-acum vor fi si ei bogati,
N-or cere la straini!
Nu vor trai sub cort in fum,
Nu-i vor cersi copiii-n drum,
Nevasta lui se va-ntrama;
Si vor avea si ei ce da
Saracilor de-acum!
El strange banii mai cu foc,
Si pleaca, beat de mult noroc,
Si-alearga dus de-un singur gand,
De-odata insa, tremurand,
Se-ntoarce, sta pe loc.
Se uita lung la bani, si pal
Se clatina, ca dus de-un val,
Apoi la cal priveste drept;
Cu pasii rari, cu fruntea-n piept,
Se-apropie de cal.
Cuprinde gatul lui plangand
Si-n aspra-i coama ingropand
Obrajii palizi: “- Pui de leu,
Suspina trist. Odorul meu,
Tu stii ca eu te vand!
Copiii mei nu s-or juca
Mai mult cu frunze-n coama ta.
Nu te-or petrece la izvor;
De-acum smochini, din mana lor,
Ei n-or avea cui da!
Ei nu vor mai iesi cu drag
Sa-ntinda mainile din prag,
Sa-i iau cu mine-n sea pe rand!
Ei nu vor mai iesi razand
In calea mea sirag!
Copiii mei cum sa-i imbun?
Nevestei mele ce sa-i spun,
Cand va-ntreba de El-Zorab?
Va rade-ntregul neam arab
De bietul Ben-Ardun!
Raira, tu, nevasta mea,
Pe El-Zorab nu-l vei vedea
De-acum, urmandu-te la pas,
Nici in genunchi la al tau glas
El nu va mai cadea!
Pe-Ardun al tau, pe Ben-Ardun
N-ai sa-l mai vezi in zbor nebun
Pe urma unui soim usor,
Ca sa-ti impuste soimu-n zbor;
Nu-i vei pofti: “Drum bun!”.
Nu vei zambi, cum salta-n vant
Ardun al tau in alb vestmant;
Si ca sa simti sosirea lui,
Mai mult de-acum tu n-o sa pui
Urechea la pamant!
O, calul meu! Tu, fala mea,
De-acum eu nu te voi vedea
Cum tii tu narile-n pamant
Si coada ta fuior in vant,
In zbor de randunea!
Cum mesteci spuma alba-n frau,
Cum joci al coamei galben rau,
Cum iei pamantul in galop
Si cum te-asterni ca un potop
De trasnete-n pustiu!
Stia pustiul de noi doi
Si zarea se-ngrozea de noi –
Si tu de-acum al cui vei fi?
Si cine te va mai scuti
De vanturi si de ploi?
Nu vor grai cu tine bland,
Te-or injura cu toti pe rand
Si te vor bate,-odorul meu,
Si te-or purta si mult si greu;
Lasa-te-vor flamand!
Si te vor duce la razboi,
Sa mori tu, cel crescut de noi!…
Ia-ti banii, pasa! Sunt sarac
Dar fara cal eu ce sa fac;
Da-mi calul inapoi!”
Se-ncrunta pasa!: “- Esti nebun?
Voiesti pe ianiceri sa-i pun
Sa te dea canilor? Asa!
E calul meu, si n-astepta
De doua ori sa-ti spun!”
“- Al tau? Acel care-l crescu
Iubindu-l, cine-i: eu ori tu?
De dreapta cui asculta el,
Din leu turbat facandu-l miel?
Al tau? O, pasa, nu!
Al meu e! Pentru calul meu
Ma prind de piept cu Dumnezeu –
Ai inima! Tu poti sa ai
Mai vrednici si mai mandri cai,
Dar eu, stapane, eu?
Intreaga mila ta o cer!
Alah e drept si-Alah din cer
Va judeca ce-i intre noi,
Ca ma rapesti si ma despoi,
M-arunci pe drum sa pier.
Si lumea te va blastema,
Ca-i blastem faptuirea ta!
Voi merge, pasa, sa cersesc,
Dar mila voastra n-o primesc –
Ce bine-mi poti tu da?”
Da pasa semn. “- Sa-l dezbracati
Si binele in vergi i-l dati!”
Sar eunucii, vin, il prind –
Sa-ntoarce-arabul rasarind
Cu ochii inghetati.
El scoate grabnic un pumnal,
Si-un val de sange, rosu val
De sange cald a izvorat
Din nobil-incomatul gat,
Si cade mortul cal.
Sta pasa beat, cu ochi topiti,
Se trag spahiii-ncremeniti,
Si-arabul, in genunchi plecat,
Saruta sangele-nchegat
Pe ochii-ntepeniti.
Se-ntoarce-apoi cu ochi pagani
Si-arunca ferul crunt din mani:
“- Te-or razbuna copiii mei!
Si-acum ma taie, daca vrei,
Si-arunca-ma la cani!”
abia m-am intors de la ultimul concert Damian Draghici & Brothers. un concert pe care l-am asteptat cu sufletul la gura si la care m-am simtit foarte bine. probabil nu inteleg prea multi muzica lor, sau muzica tiganeasca in general, dar sala a fost plina si s-a zguduit de aplauzele celor prezenti. ritmurile lautaresti autentice ale Bragazii Retro Mishto au deschis ultima seara tiganeasca a fratilor. apoi, 6 “pirande” focoase au incins atmosfera cu miscarile si unduirile lor, facandu-le pofta de dans spectatorilor. timp de aproximativ 2 ore am admirat, am dansat si am aplaudat rezultatul efortului depus de Damian si ai sai frati. mi-au dat lacrimile cand Damian Draghici a invitat pe scena un copil pe care il cunoscuse in cadrul proiectului BCR Sperante. m-a impresionat foarte mult, pentru ca avea niste ochisori atat de tristi incat spuneai ca are toate grijile vietii pe umerii sai. in jurul meu am vazut multe persoane stergandu-si coltul ochiului, cand copilul a parasit scena.
fratele meu m-a intrebat dupa ce am iesit, daca mi-a placut atat de mult incat as fi fost in stare sa platesc dublul celui mai scump bilet pentru a ajunge la acest concert. si am spus cu toata inima “da”! si a ras (si sunt foarte suparata pe el dar e norocos ca vin sarbatorile si-mi trece), cum rade toata lumea cand spun ca mie imi plac tiganii si ii admir pentru faptul ca au reusit sa-si pastreze traditiile, fiind popor nomad. dar cum padure fara uscaturi nu exista, sunt intr-adevar o multime de indivizi de etnie roma care fura, cersesc, bat si taie. pe ei nu-i admir, ci ii inteleg. pentru ei au devenit astfel din cauza noastra, din cauza popoarelor care nu i-au acceptat, nu i-au ascultat pentru a-i intelege. tiganii sunt tot oameni iar pe planeta asta toti suntem egali, dar setea de prestigiu si foamea de putere degradeaza interiorul si te fac sa uiti de ceilalti.
imi aduc aminte de verile copilariei petrecute, evident, la tara, in care veneau tiganii si-si asezau cortul pentru cateva zile sau chiar saptamani, la 50m de gospodaria bunicilor. eram fermecata de zarva si veselia care umplea valea seara si de fustele colorate ale tigancilor. din pacate nu si-au mai oprit carutele de multa vreme in micul sat.
mi-ar fi placut sa fiu tiganca, sa-mi impletesc parul in felul acela specific, sa port fuste lungi care sa tremure adunci cand imi misc soldurile.
tu, cititorule de ieri si de azi al blogului meu, probabil acum ti-ai schimbat parerea despre mine si maine nu vei mai deschide https://mariuca.nastasiu.com dar asa cum te-am obisnuit, aici sunt bucati din sufletul meu pe care nu ma feresc sa le expun. iar cei care ma plac, ma accepta asa. si sunt fericita.
mi-as fi dorit sa scriu mai multe despre aceasta seara dar ideile au navalit de-odata si nu prea reusesc sa le pun intr-o ordine. dar am sa las 3 melodii sa spuna restul. prima e din perioada solo, nai; celelalte doua, impreuna cu Brothers.
alone she lies waiting
surrounded by gloom
invated by shadows
painting the room
the light from the window
cuts trough the air
and pins the child lying there
scared of the moon
she pulls up the covers
and shivers in fright
she hides from the colour
that rides on the night
the light through the window
that lights up the sky
and causes her moanfull cry
scared of the moon
there`s nothing wrong
don`t be bothered they said
it`s just childish fantasies turning your head
no need to worry
it`s really too soon
but there she lies shivering
scared of the moon
scared of the moon…
the years go by swiftly
and soon childhood ends
but life is still fearful
when evening descends
the fear of a child
still intrude the night
returning on beams of light
scared of the moon
the feeling of terror
she felt as a youth
has turned from a fantasy
into the truth
the moon is the enemy
twisting her soul
and taking it’s fearful tone
scared of the moon
but now there are others who sit here alone
and wait for the sunlight to brighten their gloom
together they gather
the loners see shade
but knowing just why they`re scared
scared of the moon
nu stiu in ce masura au legatura una cu alta, dar sa vedem…
). anyway…eu nu m-am nascut intre `70-`80. dar tot ma regasesc in cele scrise.
deci am cam fost baietelul nr. 2 
mi-ar placea sa le arat/citesc si copiilor mei povestile de pe diapozitive…dar cine stie daca voi mai gasi aparatura necesara…
