Mariuca Nastasiu

tipa cu pantofii galbeni

Orice dar vine cu lectii pentru acasa

Posted by on Dec 1, 2017

La fel ca toti oamenii, fac tot posibilul sa imi traiesc viata frumos, fara regrete si sa-mi gasesc locul si rolul. Daca radacinile mi le-am regasit si le-am infipt bine, ma concentrez de-acum pe misiunea acceptata atunci cand am primit cadoul vietii. Si ce stiu eu sa fac mai bine? Sa tac si sa ascult – da, pare ca te judec si cine stie, poate chiar o fac, ori poate doar ma gandesc la modalitati de a interveni pozitiv in viata ta (si daca taci, vai de capu’ tau cum incep sa turui).

Sunt convinsa ca intotdeauna harul cu care esti inzestrat vine si cu o parte intunecata – pentru ca deh, magnetul are tot 2 poli, indiferent l-ai taia – iar partea aia intunecata poate ajunge sa iti manance zilele daca nu reusesti sa o tii sub control. Buba mea? Empatizez foarte usor – din fericire si din pacate, in acelasi timp. Ma simt inspirata si uneori binecuvantata sa ascult povesti de viata ale diverselor persoane care isi intersecteaza drumul cu al meu. Insa exista si momente cand ajung sa fiu atat de prinsa de poveste incat ma simt parte din ea si ceva ma impinge sa repar, sa pansez ranile sau sa iau in spatele meu o parte din durere. Si atunci pic, trista si coplesita, incarcata si nefericita ca nu pot face nimic sa fie bine, sa fie frumos, sa fie soare si senin.

Si aici e greseala mea cea mai mare pe care trebuie sa o repar in structura mea – primul pas l-am facut, iata, am constientizat; acum urmeaza sa intru in service pentru un control amanuntit si reparatiile necesare.

Oricat de mult mi-as dori sa fie toti cei din jurul meu fericiti si impliniti cu propriile vieti, pur si simplu este imposibil sa ii ajut pe toti. Fiecare e cu drumul sau, cu lectiile dure, cu dramele si tragediile proprii. Nu pot opri timpul in loc, nu am suficiente licori magice si in barca mea de salvare abia incap eu.

Si mai stiu ca nu poti ajuta un suflet care nu isi doreste sa fie ajutat.

Am inteles intre timp ca foarte multi dintre noi ne temem de vindecare, pentru ca propria identitate este formata in jurul trumei/traumelor prin care am trecut la un moment dat si habar nu avem cum e sa fim pe deplin intregi, sanatosi din toate punctele vedere. Nu stim sa traim fara teama, acea teama care a format un gard ce pazeste inima si doar din cand in cand isi mai face loc iubirea printre zabrele, sa intre sau sa iasa. Dar vom invata (poate) la un moment dat, sa scoatem cuiele ruginite si sa punem pe foc scandurile din gard, sa lasam inima sa se incalzeasca, sa primeasca si sa ofere dragostea. Pentru ca nu il poti vopsi la infinit, mintindu-te cu “lasa, ca merge si-asa”, “eh, macar e frumoasa cusca, nu conteaza ce tine captiva”.

Si tot astfel am inteles ca teama e opusul iubirii – asadar principalele trairi care ne ghideaza viata, comoara pentru care suntem vanati, vibratiile inalte si cele joase care ne compun vietile.

Poti trai in si cu iubire. Sau poti trai in si cu frica. Finalul e oricum acelasi, orice varianta vei alege. Iar maine, iti reamintesc, oricum nu e promis nimanui.

Ce alegi?

Submit a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *