o viata in cuvinte – ep. 1
la facultate, pentru cursul de Structuri Sociale ale Comunicarii (SSC, cum ii spunem noi), am avut de facut un interviu cu o persoana in varsta care nu a avut posibilitatea sa isi termine studiile, si a absolvit maxim 7 clase. bunicul meu s-a incadrat in aceste criterii de selectie si am avut o discutie, pe care urmeaza sa o arat si voua in mai multe serii. inregistrarea este foarte proasta pentru ca asa e aparatura 
asa ca voi publica doar transcrierea. enjoy! 
Sarut mâna, tataie! Ia povesteşte-mi şi mie cum era pe vremea matale.
Sî trӑieşti. Api eu sânt nӑscut din familii di oamini nevoiaş’, pi atunci cum era. Tata o fost om mai nevoiaş, o avut pӑmânt mai puţân, n-o avut casî, pân’ ş-o întramat şî el o gospodӑrii… aşa… pi parcurs, eu am fost al trâilea copil. În total am fost nouî. Da’ trӑi o murit şî 6 am trӑit. Da’ eu am fost al trâilea. Aşa. Mai întreabî-mӑ ci vrei sî îţ’ spun.
Vreau sӑ aflu mai multe lucruri despre educaţia de care ai avut parte.
Îţi spui acuma imediat. În anu’ 1937 m-am dus la şcoala din satu’ Soci a cӑrui profesor era Vasâli Petrachi. Eu eram al trâilea copil la şcoalî. Acasî mai avem încî doi fraţ’. Încî…nu…da, doi fraţ’ mai era.
Ş-am mers la şcoalî. Am învaţat la şcoala din satu’ Soci şӑpti clasî primarî, înşepând din anu’ 1937 pӑnî în anu’ 1944. Perioada, fiind vitrigî, o început sî facî prigӑtiri di rӑzboi. În anu’ 1939 tata o fost concintrat, noi eram de-acuma acasî 5 copii, al şӑsâlea o vinit pi urmî, şî am ramas acasî sânguri cu mama. Fӑrî mâncari, fӑrî mijloaci di transport, farî sî putem munci pamantu’. Subzistenţa noastrî atunci di tӑti zâlili era pamantu’. Trebuie’ sӑ-l ari, sӑ-l samini şî sӑ-l cultivi ca sî ai ci mânca. Pi cât fӑşem noi dupӑ posibilitӑţ treaba asta, nu ni ajiunje mâncarea. Trebuie’ sî mai şî rӑbdӑm, sî mai şî muncim în alti pӑrţ, sî mai cumparӑm di pi uneva.
În anu’ 1939 tata o plecat concintrat, eu avem zeci ani sau unsprizeci ani, cam aşa avem, am ramas sî înlocuiesc treaba acasî. Tata ave’ vo’ douî vaci la jug şu’n plug şî trebe’ sî mӑ duc sî ar primavara, c-o sorî de-a me’ mai micî, sî ar, sî samanӑm porumbu’, gӑsӑm pi şineva sӑ-l samini şî sӑ-l grӑpӑm, ca sî putem sî avem ci mânca.
În 1940 s-o nӑscut frati-niu Fanicî, frati cu mini. O vinit tata acasî, o stat o sӑptӑmânî di zâli şî o plecat iarî, s-o dus. O început rӑzboiu’ în ’41. Tata o fost dus pi la Odessa, o fost dus pi la Basarabia, el o fost cu rigimentu’, noi am stat acasî. Şî cu tӑtî perioada asta a rӑzboiului şî cu tӑt ce-am fost noi nӑcӑjâţ’ acasî, aşa, am trecut prin şcoalî.
La şcoalî am fӑcut 7 clasî primarî. În fiecari an am obţânut premiu’ întӑi. N-am putut sî mӑ duc la altî şcoalî, pintru cî n-ave’ cini sî vie sî ma ducî, bani nu era, la o şcoalî sî percepe’ taxî pentru aşa şî n-am putut sî merg sî învӑţ nişi un fel di şcoalî. O zâs profesoru’ “Faşiţ’ dom’le cumva, daţî-l la şcoalî, cî bӑietu-i diştept” zâce’. N-o fost situaţâi materialî. În ’42 am mai avut o sorî, Ilenuţa. În ’41 un frati a neu, Vasâli o murit la un accident di maşânî, cî triera maşîna în ogradî, şî cum sӑre’ acolo pai’, s-o bagat prin pai’ şî l-o luat cu furca, l-o spart în ochi şî o murit. Tata era concintrat la Piatra-Neamţ, începusî razboiu, în ’41 la Spitalu’ di raniţ’. S-o dus mama la el şî i-o spus, i-o dat drumu’ pӑnî acasî, o vinit şî l-o îngropat şî s-o dus înapoi. Şi sî-ţ’ spun?
Cum erau profesorii pe atunci?
Un profesor atuncea avea şaizӑci di elevi, şaizӑci, şaptizӑci şî doi di elevi. Era foarti autoritar cî nu pute’ faci faţî altfeli. Sistemu’ di pedepsâri în şcoalî: nu ştiei lecţia, erai supus la bӑtӑi, zӑci linii la palmî, sau ti pune’ în jenunchi şî ti ţâne’ trâi ori pi boabi di porumb sau ti ţâne’ la post. Cini nu învaţa, rӑmâne’ dupӑ ci termina şcoala, stӑte’ la post douî ori, pӑnî la ora douî, di la doişpi la douî. Eu am fost mai scutit di pedepsuri di aieste cî eu am ştiut, am învaţat. Da’ n-am avut motivi ca sî ajung la pedepsî. O datî am primit o pedeapsî foarti asprî. Pi atunci era un congres a legionarilor pi uneva pi la Iaş’ şî cineva di la noi s-o dus la congres, unu’ di la noi, unu’ Olaru. Şî noi am işât di la şcoalî sî ni ducim la un cetӑţean, sî vii cu cӑruţa cu caii sî ni aducî lemni la şcoalî, era toamnî. Şî pi drum ne-am întâlnit cu el. El ne-o luat la întrebӑri c-o zâs cî ci fugim aşa, ci facim aşa pi drum, noi am început sî râdim. Nu ştiem cini era aceala. S-o dus la şcoalî, sî o spus profesorului. Şî o stat acolu’ pӑnî ne-am întors noi înapoi. Şî profesoru’ ne-o bagat în cancelarâi, ne-o dat pantalonii jos şî ne-o pus aşa pi-un capӑt di bancî şî ne-o tras câti zӑci verji la fund, pintru cî n-am respectat, aceala era politician nu ştiu ci nu ştiu cum. Şî episoadi sânt multi di povestit.
Învӑţӑtoru’ facusî cu noi un program foarti sever. La oara şӑpti, tӑţ’ copiii trebuie sî fii la şcoalî. O echipî di serviciu, adica trâi elevi cari trebuie sî vii di la oara cinci, sî facî foc în şcoalî, sî facî cӑldurî, şî noi iştialalţ’ vinem la şӑpti. La şӑpti intram la ori. Ni chema cu clasa în faţa lui, acolu’ în faţî la el la catedrî, şî ni asculta. Ştiem, cari nu ştie stӑte în jenunchi imediat, îl mai bӑte cu varga pisti cap. În ultimu’ timp s-o introdus o nouî metodî: fiecari elev sî vii cu cinci nuieli la şcoalî. Ca sî aibî cu ci sî-l batî învӑţӑtoru’. Şî era multi.
Învӑţӑtoru’ nostru era nervos, odatî eram în clasî acoloşaia, stӑtem ni jiucam acolu’ şî el stӑte mai încolu cu casa şî suna dintr-un ţâgnal, s-audî cineva ca sî ni ducim pӑn’ la el. Noi n-am auzât. O vinit el şî ne-o luat pi tӑţ din şcoalî, era o zapadî mari, mai sus di jenunchi. Şî ne-o bagat în zapadî şî ne-o culcat şî ne-o mânjât tӑţ cu zapadî şî ne-o pedepsât cum s-ar spuni. Şî atunci o vinit un vecin di acolu’, crâşmar cari era şî l-o luat pi profesor la înjurat, la suduit, la batjocurit “Mӑi da’ di şi faşi aşa cu copchiii?” cî nu stiu ci, cî nu ştiu cum. Şî o început scandalu’, s-o dus pi la primӑrii, nu mai ştiu cum s-o mai rezolvat problema. Şî multi. Pedeapsa era la şcoalî cî cini nu ştie, mânca batai’, cini nu vroie’ sî scrii, mânca batai’.
Odatî un bӑiet de-a nostru, nu era în clasî, era cu o clasî mai mari ca mini; miercurea era zî di gramaticî, şî era cel mai greu obiect. El n-o mai vinit la şcoalî, o fujit prin grӑdini pi colu’ şî s-o dus în pӑduri, din dos. Noi l-am vӑzut di la şcoalî, şî copiii o spus “Domnu’ învӑţӑtor, Machidon Vasӑli o fugit în pӑduri, din dos”. Dupӑ el imediat! Ne-am dus şî l-am prins acolo în pӑduri. Noi am fujit tӑtî şcoala, cî eram elevi mulţ’. L-o adus la şcoalî, l-o pus în jenunchi, l-o batut, “Ursule, fugi la pӑduri?”, şî Ursu’ i-o ramas porecla şî în zâua di az’.
Da…mii mi-o plӑcut sî învӑţ. Eu nu m-am temut di şcoalî. Eu am învaţat foarti bini matimatica, limba românî, geografia, mi-o fost urâtî grӑmatica. Nu cî mi-o fost urâtî, mi-o fost mai gre’ aşa… istoria mi-o plӑcut foarti mult, şî ci mai era cî era multi obiecti, era zӑci obiecti atunci când învaţam eu şcoalî.
va urma…
vreau facultate