Mama, oriunde ajungi in viata, fii om!
Luna trecuta am implinit un an de cand nu mai lucrez pentru nimeni. Cinci mi-au fost suficienti pentru a ma lamuri ca locul meu nu e in slujba altora, de dragul altora si pentru binele exclusiv al altora. Desigur, toti cei care cititi randurile acestea veti considera ca sunt eu prea sensibila, ca nu stiu ce-s greutatile in viata sau ca sunt vreo rasfatata nascuta si crescuta in puf. Asa o fi din perspectiva voastra, de aceea vreau sa va povestesc putin experientele mele.
E drept, mamaia si tataia nu ma lasau sa prasesc, sa cosesc, sa tai porumb sau sa mulg vaca, ci imi dadeau treburile usoare, cum ar fi plivitul straturilor, udatul rosiilor, adusul vacii si calului de la pascut, greblat etc. Au fost cei mai buni “manageri” pe care i-am avut in viata mea si nu datorita faptului ca nu imi dadeau munci grele, ci pentru ca ma intrebau ce fac, cum sunt si nu stateau pe margine sa supravegheze si sa coordoneze munca mea – erau mult mai ocupati cu indeplinirea propriilor sarcini. Ei au gresit probabil aratandu-mi ce inseamna omenia, un lucru pe care l-am intalnit atat de rar pana acum in viata. Mamaia imi spunea “mama, oriunde ajungi in viata, fii om!”.
Am lucrat 4 ani si jumatate in servicii, interactionam zi de zi poate cu mai bine de 100 persoane in anumite perioade, din toate categoriile de varsta, toate mediile sociale si chiar diverse cetatenii. Si spun drept ca, in special lucrand in turism, am vazut clar ca fiecare tara are uscaturile ei, insa nu e om mai dificil ca romanul. Nu mi-am dorit niciodata sa spun asta, iubesc tara de ma urc pe pereti de ciuda pentru felul in care e tratata, insa unul mai sucit, vesnic nemultumit si aerian ca romanul nu exista.
Devenise extrem de obositor sa ies in oras cu prietenii si mereu sa ma abordeze cineva si sa ma intrebe chiar si in timpul meu liber, despre oferte si bilete de avion. Ajunsesem in punctul in care viata profesionala imi invada spatiul personal si consider ca oricat de pasionat ai fi de un domeniu trebuie sa trasezi o limita si sa fie in echilibru cu viata personala. Iar cei care ma cunosc stiu cat de stricta sunt cu organizarea timpului personal si profesional. Desi nu mai lucrez in acest domeniu din iulie 2018, am primit pana acum cateva luni telefoane, mesaje sau email-uri cu solicitari de oferte pentru vacante.
Ca orice om, am zile bune si zile mai putin bune, zile in care energia imi da avant si pot sa fac tot ce imi propun ori chiar mai mult, dar si zile in care nu imi vine nici sa deschid ochii, ce sa mai zic sa ma dau jos din pat? Evident ca oricat m-as stradui zambetul nu e mereu la purtator, iar atunci cand lucram in agentie asta era un mare minus. Sa zambesti si sa vorbesti frumos inseamna respect fata de omul din fata ta. Dar ce te faci cand clientul vine cu o falca in cer si cu una in pamant, suparat pe tine ca o companie aeriana si-a anulat zborul in ultimul moment si el nu a fost anuntat din timp, macar sa nu mai plece de-acasa degeaba? Tot respectul tau nu spala cuvintele pe care ti le arunca omul din fata ta. Din pacate am o putere de empatizare de nu-i adevarat! Aproape ca ma ia plansul daca un copil cade si se loveste. Lucru care m-a facut sa inteleg prea bine frustrarile si neajunsurile turistilor, sa le interiorizez si la un moment dat sa iau personal anumite situatii si sa ajung sa ma pierd pe mine. E drept, am avut si eu experiente personale in calitate de turist care au mers colac peste pupaza.
Cei care vad pozele din excursii si tururi de informare au senzatia ca viata unui agent de turism e lapte si miere, calatoreste cat, cum si unde are chef, mananca si bea din plin, viziteaza cele mai frumoase locuri, totul doar pe banii altora. Asta pentru ca partile proaste sunt bagate sub pres, pentru ca unii spun “lasa ca merge si asa” si primeaza “clientul nostru, stapanul nostru”. Asa am inceput sa fiu mai retinuta in a posta pe paginile de socializare poze din calatoriile mele, peisaje, locuri si mancaruri, pentru ca in perioada turismului din viata mea primeam comentarii rautacioase, chiar daca pana la urma acele calatorii erau pentru mine, pentru cultura mea generala si pentru postul pe care il ocupam in acel moment, nu pentru dat peste nas altora.
Mi-a placut sa fac parte din echipa care ajuta la indeplinirea dorintelor de a vedea lumea si uneori imi este foarte dor sa fac asta, insa am decis sa spun stop in momentul in care pragul de umilinta mi-a fost depasit. Tin minte ca in ultimele 7 luni in agentie nu exista saptamana in care sa nu mi se intample ceva negativ, oricat de setata pe pozitiv as fi fost. La ultimul targ la care am participat in calitate de agent am avut ocazia sa vad clar felul in care este vazut omul din spatele biroului: un neica-nimeni, o marioneta zambitoare care face o treaba de robot. De exemplu, un domn mi-a zis ca-s nesimtita pentru ca am avut tupeul sa il intreb daca va calatori singur sau impreuna cu cineva, in conditiile in care dumnealui ma intrebase care este pretul unei excursii in destinatia X, dar pentru a-i oferi un pret exact, aveam nevoie de informatii de genul: perioada calatoriei, numarul de persoane, preferinta de hotel etc. E ca si cum te duci la magazin si ceri o paine, iar vanzatoarea te intreaba “de care?” si tu ii zici ca e inadmisibil sa aiba asemenea indrazneala. Desi painea aia poate fi franzela, toast, feliata, feliata toast fara coaja etc. Altcineva, in cadrul aceluiasi targ, mi-a spus ca e bine daca stiu sa zambesc, altfel sunt proasta facuta gramada si nu sunt demna de costumul national pe care il purtam. De ce? Pentru ca nu aveam variante de cazare de 5* cu All Inclusive la 100 de euro pentru 2 adulti.
Cateva luni mai tarziu avea sa imi strice zen-ul personalul unui mare hotel in care fusesem cazata impreuna cu o cohorta de agenti in Creta. Cei care faceau curatenie mi-au umblat vizibil in bagaj si m-am trezit fara un parfum, o pereche de blugi, un prosop si o pudra. Am observat ca acestea lipseau la ora 2 noaptea, cand imi pregateam geanta pentru ca dimineata urma sa schimbam locatia. Am dat o fuga la receptia hotelului, am prezentat situatia si mi s-a promis ca dimineata pana la ora 8 jumatate, cand trebuia sa plecam, se va rezolva misterul. La ora 8 m-am prezentat la receptie cerand informatii, am reluat povestea pentru ca se schimbase tura si nu s-a transmis mai departe plangerea mea. La 8:35 paraseam hotelul si situatia mea era inca nelamurita – toti au ridicat din umeri – de la personalul hotelului pana la reprezentantii locali ai agentiei la care lucram. Ba chiar erau niste vorbe aruncate cum ca cine stie in ce camera mi-am petrecut eu noaptea si mi-am lasat blugii, iar acum ma plang ca mi-au fost furati. In ciuda tuturor experientelor frumoase si locurilor absolut incantatoare din acea calatorie, finalul a lasat un gust amar care a anulat ceea ce gasisem in regula la acel hotel.
Asa ca am decis sa contactez in scris hotelul pentru a cere un raspuns, punandu-ma in pielea oricarui turist, avand in vedere ca in calitate de “coleg de breasla” nu am avut succes. Am trimis doua emailuri la care nu am primit niciun raspuns. In aceeasi zi, seara, am ajuns la ultima cazare inainte de zborul spre casa, iar la receptie ne asteptau (pe mine si inca o colega, deci nu am fost singura pagubita, ci doar singura care a indraznit sa sesizeze!) doua sacose cu lucrurile “uitate”, doar blugii si prosopul, cu o scuza ulterioara ca au fost luate din greseala la spalat. Doar ca aceste 2 lucruri aratau de parca s-ar fi sters cu ele praful. Si pana la urma lucrurile au fost “uitate” sau luate “din greseala”? Asa ca am trimis un al treilea email, dar probabil nu vom afla niciodata vreun raspuns, avand in vedere ca din partea hotelului nu am primit vreun semn nici pana in ziua de astazi.
Vreau sa mentionez ca pentru mine nici macar o secunda nu a fost problema lipsa acelor lucruri – la naiba, erau niste carpe si 2 cosmetice fara de care puteam trai linistita – problema a fost gestul in sine si felul in care a fost gestionata situatia de catre cei responsabili. La intoarcerea acasa am simtit sa comunic intamplarea colegilor mei din tara si, desigur, superiorilor. Am facut si “greseala” de a lasa o recenzie negativa hotelului pe Tripadvisor (intre alte cateva zeci pe acelasi subiect, fiind asadar un lucru cunoscut), iar cireasa de pe tort a fost santajul pe care l-au copt reprezentantii hotelului: au transmis firmei la care lucram ca daca eu nu sterg acel comentariu, ei nu vor mai confirma nicio camera rezervata prin agentia noastra in acel sezon. Nu mentionasem nicaieri in mesaje sau in recenzie numele firmei sau faptul ca eu sunt angajata acolo, asa cum nu mentionez nici acum absolut nimic legat de numele hotelului sau al firmei la care lucram.
Si am cedat. Am regretat mai apoi, insa acela a fost clar inceputul sfarsitului. Mi s-a cerut sa fiu eu mai inteleapta intre partile implicate, iar dreptatea sa ramana in aer. Pentru ca asa functioneaza lucrurile la noi, in caz ca a uitat cineva. Doar ca eu nicio secunda nu am uitat sa fiu om, asa cum m-a invatat mamaia. Nu am ridicat tonul, nu am folosit cuvinte nepotrivite, am incercat intr-un mod cat mai amiabil sa obtin un raspuns, atat si nimic mai mult. Aveam nevoie de reactia conducerii hotelului, puteam sa ma lipsesc de lucruri.
Acestea sunt doar cateva dintre experientele nasoale pe care le-am avut in viata mea de agent de turism. Sunt nenumarate altele si din celelalte locuri de munca pe care le-am avut si nu au avut de-a face cu “vanzarea de vise”. Dar am ales din nou si din nou sa fiu om, am ales sa ma aleg pe mine si sa nu mai plec capul, iar acolo unde incomodam am realizat din timp ca nu e locul meu.
Randurile de mai sus, desi nu s-ar zice, sunt lucruri iertate, insa nu pot fi uitate atata vreme cat imi doresc sa mai invete cineva din experientele mele, probabil de aceea am decis sa le prezint. Nu exista prea tarziu sau prea devreme, ci mai bine acum decat niciodata.
Fruntea sus si mintea limpede!