Fix 3 ani se implinesc astazi de la ultima postare pe blog. Acum 3 ani era o zi oarecare, habar nu aveam ca nu voi mai scrie, ca pentru o perioada gandurile mele nu se vor mai lega pentru a asterne macar cateva randuri aici. In aceasta perioada nu credeam ca voi mai reusi sa o fac vreodata: sa ma asez in fata laptopului cu o pagina alba in fata si cu un cursor care ar trebui sa se miste usor de la stanga la dreapta pe masura ce lasa in urma cuvinte. Ori macar sa mai iau idei din notitele vechi din telefon si sa le “arunc” aici, doar ca sa spun ca am publicat ceva – dar nu sunt asa, nu as fi putut sa fac asta. La naiba, ca nu am reusit nici sa mai iau un pix in mana in toti acesti ani pentru a-mi insira intamplarile. Le am doar asezate intr-un sertar incuiat cu cifru undeva in creier. Fiindca in acest timp mi s-a intamplat VIATA. Cel mai frumos lucru care i se poate intampla cuiva.
Dar astazi, 23 august, stiu ca m-am intors si vreau sa mai stau pe aici. Asa cum imi reamintesc zi de zi, de cand s-a nascut fiica noastra si asa cum ma imbarbateaza si sotul in cele mai joase momente ale mele: este doar o etapa, este doar o perioada, si aceasta, ca multe altele, bune si rele, va trece! Pentru ca totul trece, chiar daca resimtim mai greu sau mai usor. Si noi (ne) trecem impreuna cu toate.
Spuneam ca intre timp s-a intamplat VIATA. Ni s-a mai “intamplat” o viata pe nume Adam Mihail, care a venit sa intregeasca cercul familiei noastre, sa ne aduca ghidusenii si chicoteli, sa ne scoata fricile si iubirea la suprafata, sa ne vindece si sa ne arate cum sa ne bucuram mai mult de lucrurile marunte. Voi reveni mai tarziu cu povestea sarcinii si a venirii lui pe lume, pentru ca el este inca o confirmare a existentei lui Dumnezeu pentru noi.
Asa ca de acum schimbam putin imaginea “Tipei cu Pantofii Galbeni”, care incalta mai rar tocurile si mai des pantofii comozi pentru plimbari si iesiri in parc alaturi de cei mici. Inca am colectia de pantofi galbeni, insa am avut alte prioritati care m-au determinat sa spun “pas” ocaziilor de a-i scoate in lume. Dar inca mi se potrivesc si ma intorc aici pentru a va povesti pe ce drumuri ale mamiceniei ma poarta acum.
Medeea are 4 ani si 7 luni, Adam are 1 an si 9 luni, iar eu 36 si-un pic si ne (re)descoperim zi de zi unii pe altii si pe noi insine. De putin timp mi-am gasit ragazul si energia de a ma afla pe mine, de a ma reevalua, de a-mi restabili lista de dorinte si pasiuni, in tumultul si zgomotul uneori exasperant al zilelor in care sunt hiperstimulata si stoarsa de toata puterea si dorinta de a ma mai bucura de ceva. Dar sunt aici acum si sunt pe drumul cel bun alaturi de familia mea – cei mai mari sustinatori ai mei, motivatia de a ma ridica din pat zi de zi.
Sunt mama 24/7, am ajutorul parintilor mei si al socrilor, suntem binecuvantati sa ii avem aproape si sa fie implicati, atat cat le permit timpul si sanatatea. Si am cel mai bun prieten pe veci alaturi in acest drum – omul meu, sotul meu, partenerul meu de joaca in aceasta viata.
Multumesc pentru rabdare, multumesc pentru ganduri, multumesc pentru intrebarea “cand mai scrii?”, multumesc pentru ca nu m-ati uitat si fara sa stiti mi-ati dat curaj sa ma intorc aici!
M-am intors! Putin altfel, putin mai stangace poate, putin mai matura, putin mai serioasa, putin mai atenta la ceea ce las in urma, dar sunt tot eu, Mariuca Nastasiu, care acum 20 ani a pornit pe acest drum. Nu vand nimic, nu fac bani din imagine, vreau sa readuc un strop de realitate si autenticitate, fara masti, fara estetica si fara scenarii gandite si analizate si discutate in prealabil cu “managerul”. Sefii mei inca nu sunt majori, asa ca pana vor invata sa citeasca si sa ma traga la raspundere pentru ce fac acum, ma voi bucura de mica mea oaza de liniste dintre aceste randuri.
Sunt bine! Multumesc!
M-am intors!