Lumea cu ranile ei
Mi-am propus mai demult sa imi tin gura mai des si sa nu abordez anumite subiecte deranjante, insa lumea in care ne invartim si facem tot posibilul sa ne dezvoltam, fiecare pe bucatica lui, ne duce grija tot mai mult, ne preseaza, ne condamna si ne blameaza pentru ca nu facem lucrurile asa cum “trebuie”.
Dar cine-i lumea asta si ce treaba are ea cu alegerile noastre?
De cele mai multe ori principala voce sunt parintii/bunicii, respectiv rudele foarte apropiate, care ne-au urmarit zi de zi cresterea si evolutia si s-au ingrijit sa nu ne lipseasca esentialul – poate uneori chiar excesul. Ei sunt lumea care conteaza, lumea noastra, si de aceea nu ai cum sa le ignori opiniile, insa odata pronuntat punctul de vedere personal, fiecare parte trebuie sa isi vada de lungul nasului si sa traiasca dupa propriile principii fara a se plimba cu ciubotele pline cu noroi pe podelele proaspat spalate ale celorlalti.
Toti se mira de rata crescuta a divorturilor din ultimii ani, de tot mai multe cupluri care prefera sa convietuiasca “fara acte” (de parca astea ar trebui sa schimbe ceva) si de varstele “prea inaintate” pentru a deveni parinti. Si totusi prea putini se gandesc vreo clipa la mediul in care adultii de astazi au fost crescuti, la mentalitate, la ceea ce le-a fost oferit din punct de vedere emotional, ori sa arunce un ochi si mai departe, la propria copilarie sau la copilaria celor dinaintea lor. Pentru ca toate pornesc de la baza: un copil nu are nevoie de absolut toate jucariile din lume, chiar daca plange sa ii cumperi una si cand ajunge acasa o arunca in cutia cu cele uitate; si nu trebuie sa invete de la 3 ani sa citeasca, doar pentru ca puiul vecinei de la parter face asta deja la cei 2 ani, 8 luni si 2 saptamani; cu atat mai putin pe copilul tau il intereseaza ce si cat mananca, daca la cina sunt ambii parinti la masa si se sorb din priviri.
Pentru a-ti permite sa iti dai cu parerea mai tarziu despre relatiile de orice fel ale copiilor/nepotilor/fratilor mai mici, asigura-te ca mediul emotional in care evoluati impreuna este sanatos. A-ti arata si a-ti declara sentimentele, emotiile, trairile, a-ti exprima opiniile fie ele pozitive ori negative, nu inseamna ceva rau de care un copil trebuie ferit. Daca in mediul in care creste copilul nu vede o imbratisare, o vorba buna, o incurajare si la randul sau nu primeste incurajari, ci doar amenintari si promisiuni desarte, nu te astepta ca adultul de mai tarziu sa faca lucrurile asa cum le imaginezi tu. Desigur, in schema asta intra si ingrijitorii/educatorii/invatatorii/profesorii – sa educi un copil cu linia la palma este cea mai cretina mentalitate, pentru ca nu vei ajuta la evolutia unui om integru, ci vei forma un om cu frici, complexe si nemultumiri constante, un adult care nu va sti sa se iubeasca si sa se respecte vreo clipa, impacandu-se cu gandul ca merita cel mai putin in lumea asta.
Si nu e corect. Pentru ca suntem unici si avem o lumina incredibila in noi, si pentru ca fiecare dintre noi conteaza, iar lumina trebuie sa straluceasca tot mai mult, sa ii motiveze si pe ceilalti, sa aprinda un foc al iubirii care sa arda toate nedreptatile.
Dar cu pansamente puse pe toate ranile copilariei, oamenii mari nu mai reusesc sa-si vada nici adevarata piele, dapai profunzimea sufletului?
Chiar si asa, sunt convinsa ca generatiile noastre, mai tinere, isi vor reaminti sa se pretuiasca mai mult si sa vindece ranile emotionale ale vremurilor trecute, astfel incat viitorul sa fie unul in deplin echilibru, luminos si armonios.
Profund?