Despre binele si raul din 2018, 2019… si din viata
In pragul anului 2019 am primit cea mai frumoasa urare ce mi-a smuls un sir de lacrimi, dupa un 2018 care a fost precum cel mai infricosator si contorsionat montagne russe.
Urarea este aceasta:
In traducere pentru cei care nu cunosc limba engleza, fraza de mai sus spune asa:
Fie ca (da, stiu, dar nu te opri aici din citit, pentru ca nu e o urare cliseica) 2019 sa fie anul in care primesti tot ceea ce ai asteptat cu multa rabdare.
Si acum, la final de 2019 ma simt datoare sa transmit mai departe aceste randuri ca urare, in speranta ca 2020 va fi si pentru voi, cei care ma cititi, anul implinirilor, asa cum 2019 m-a premiat pe mine pentru rabdarea care nu credeam vreodata ca imi este de fier.
Pentru mine anul ce sa pregateste de plecare a debutat cu emotii si nevoia arzatoare de a schimba ceva – cunoscatorii stiu ca gemenii sunt nestatornici daca nu sunt motivati si incurajati, daca nu le este hranita sursa de energie creativa, pe orice plan al vietii. Dupa o lupta de cativa ani am reusit sa inving teama de a conduce si am luat permisul auto, desi umbra lui 2018 m-a facut in februarie, in urma unui eveniment neplacut, sa renunt din nou la a ma urca la volan (si, pentru o scurta perioada, in orice masina). Dupa care, tot umbra lui 2018, mi-a scuturat copacelul cu prieteni, iar printr-un sir de conjuncturi am inteles cine este aici in rol episodic, cine e sezonier si cine e personaj secundar, alaturi de mine nu doar in momentele in care el/ea are o nevoie, ci si in momentele mele bune sau rele.
Si daca schimbi locul, mai schimbi putin si norocul, jumatatea anului mi-a adus linistea pe care o ravneam in mijlocul eruptiei vulcanice a anului anterior. Apoi totul a inceput sa se limpezeasca in jur si tot trecutul a fost pe deplin inteles si acceptat ca parte a dezvoltarii si a bucuriilor zilnice din prezent. Da, bucurii avem in fiecare zi, iar daca stim sa multumim pentru daruri, ele sunt nelipsite. Chiar daca avem zile mai putin bune, in care suntem martori ai nedreptatii, ori zile in care pur si simplu nu ne simtim bine fizic, sau nu avem suficienta energie pentru a ne face placuti in societate, este absolut normal!
Cum am spus in atatea randuri, suntem oameni, nu roboti. Trebuie sa ne traim starile, nu sa le negam pe cele neplacute si sa tragem la infinit de cele bune, pentru ca vom fi intr-o permanenta suferinta.
Nu sunt bine in fiecare zi. Ma lupt cu monstri, uneori chiar si cu mori de vant. Am zile in care sunt de neoprit in euforia mea, dar si zile in care plang la fiecare pas. Sunt uneori mai vulnerabila, iar rautatea gaseste portita sa ma atace, pentru ca in zilele bune zidul e prea gros sa fie patruns. Dar cum altfel as sti ca traiesc? E ca atunci cand mai simti cate o durere in corp: e ok, e clar ca organul e acolo, ca de-aia doare.
A accepta toate acestea presupune sa iti intelegi sursa divina, sa accepti ca binele si raul sunt in tine si intotdeauna vor cauta sa se echilibreze reciproc. Treaba ta este sa cauti motivul gandului rau, sa il accepti si sa te ierti, iar pentru gandul bun sa multumesti. Asta inseamna sa te iubesti neconditionat. Cei care aleg sa iti fie aproape in toate starile sunt cei pe care ii meriti, cei care se afla in rugaciunile tale si cei pentru care trebuie sa fii recunoscator intreaga viata.
Chiar daca va simtiti ingenuncheati si simtiti ca nu mai puteti merge mai departe, aveti incredere ca va veni si momentul in care veti simti fericirea pe deplin.
Pozitivismul este o poveste frumos ambalata si promovata, iar cei care il practica sunt intr-o continua negare a existentei lor pe aceasta planeta. Nu spun ca negativismul e de preferat.
Ce sa vezi? Chiar este in regula sa fii trist, nervos, nostalgic, imbufnat, in aceeasi masura in care esti fericit, calm, visator, zambitor, atata vreme cat starile tale negative nu duc la atacarea sau ranirea celor din jur sau a propriei persoane, iar cele pozitive nu sunt rezultatul suferintei cuiva.
Pana data viitoare, fiti ceea ce ati venit sa fiti: oameni!
Imbratisari si recunostinta!