cu cortul “pe casuta”
cand eram mica, priveam apusul din gradina bunicilor. spre sfarsitul verii, cand ziua era din ce in ce mai scurta, soarele se ascundea dupa Muntele Ceahlau. privit din acel unghi, Ceahlaul pare a fi o casuta si spuneam intotdeauna ca mingea de foc a intrat in ea si va fi in siguranta acolo, pana trece noaptea. dar nu-mi puteam explica de ce dimineata rasare in partea opusa.
vremea a trecut, eu am mai prins la minte si mi-am facut curaj sa urc Ceahlaul si sa dorm o noapte sus. am facut o gasca de vreo 6 si am urcat intr-o sambata, tot spre sfarsitul verii. ajunsi sus, ne-am instalat corturile in poiana destinata camping-ului si am fugit la Cabana Dochia, in apropierea careia ne aflam, sa ne incalzim si sa savuram cel mai bun ceai baut vreodata. am vazut apusul si de sus, de pe “acoprisul casutei”. priveam discul portocaliu si ma simteam iar ca in gradina bunicilor. dar acum vedeam ca soarele nu intra in casuta, ci pleca mai departe. noaptea am inghetat din cauza frigului, dar si de teama viperelor care misunau la cativa metri de zona de camping, iar primele raze de soare ne-au dat afara din cort. si am vazut si rasaritul! pentru cateva minute au fost pe cer si soarele si luna. iar de acolo, de sus, se vedeau atat de clar si pareau atat de aproape de noi…dar totul are un sfarsit. ne-am strans corturile, am mai facut un popas pentru mic dejun si minunatul ceai, la cabana Dochia si am pornit spre poale, printre vipere.
nu e cel mai frumos weekend de vacanta. poate altele au fost mai deosebite. dar e amintirea mea cea mai frumoasa legata de munte 