Mariuca Nastasiu

o viata in cuvinte – ep. 2

Posted by Tipa cu Pantofii Galbeni on Dec 18, 2010

Şi ai fi vrut sӑ-ţi continui studiile?
Eu aş fi vrut. Mi-o plӑcut sî mӑ duc sî învӑţ. Şî nu cî mi-o plӑcut sî învӑţ, eram în corelaţâi cu nişti copii di boabi mai aşa şî îştia nu pre’ ştie aşa. Îi dӑdusî ta-su’ sî înveţî, i-o dus, i-o preparat, i-o dus pi la profesori. Pi mini n-o avut cini sî mӑ ducî. Tata meu era concintrat atunci în clasa a patra, a cincea, când trebe sî fac, n-am avut cum, n-am avut bani şî n-am putut sî mӑ duc.

Ce-ai fӑcut din momentul în care nu te-ai mai dus la şcoalӑ?
Acasî cu vaca, cu oaia şî cu porcu’. Munci agricoli. Coasa, sapa. Asta am fӑcut-o di la vrâsta di treişpi-paişpi ani. Pӑzӑm vacili, pӑzam oili, pӑn’ la şaişpi-şӑptişpi ani. Pi urmî am început sî ies şî eu în lumi. ‘Ni-era şî mii dragî viaţa, ‘ni-era dragi fetili, ‘ni-era dragi horili, jiocurili, când cânta lӑutarii era bucuria noastrî, n-avem altî bucurii mai mari când cânta lӑutarii. Ş-aşa am trӑit pӑnî la douâşunu’ di ani, acasî. În fini, am mai încercat sî mӑ duc în ’46 la o şcoalî la Braşov , luasî fiinţî Fabrica IAR-ului. Aşa era atunci, dac’ai auzât di dânsa. Şî m-am dus ca sî mӑ învӑţ şî io acolu, sî mӑ primeascî şî pi mini sî învӑţ pentru fabricarea tractoarilor. N-am putut reuşî, cî o vinit 1500 di elevi şî o vinit pӑrinţ cu mitî, eu m-am dus sângur, n-am ştiut. O sӑptӑmânî di zâli am dormit pi uni am putut, şî am vinit acasî. Şantieri nu era. M-am dus în ’50, sî face’ fabricî di cӑrӑnidî, şî am lucrat acolu’ şӑsî luni di zâli, la Fabrica di caranidî la construcţâi, primem un ban, fӑcem cum putem.
Aşa… Di acolu di la fabrica di cӑrӑnidî am plecat în armatî. M-am dus în armatî, am fӑcut armatî la Rigimentu’ 4 Securitati Orӑştii, acolu am fӑcut şӑsî luni, dup-aia m-o repartizat, dupӑ ci ne-o pregatit ca securişti pentru perioada cari era atunci, pentru lichidarea teriorismului. Am fost şî în batalion di intervenţâi, am fost şî în pazî, am fost şî la pentenciari, cum o fost la “Tabӑra Nistru”, cum o fost la “Sighitu’ Maramureş”, am pӑzât şî dipoziti di armament şî di moniţâi, am pӑzât poduri di cali feratî. Primu’ an l-am facut şasî luni sentinel dup-aia am fost paznic, dupî un an di zâli am ajuns caporal di schimb, eram şӑf di gardî şî caporal di schimb, şî era…şî cum era pi atuncia pregatiri politicî, eu m-am bagat în politicî şî m-o pus conducӑtor di lecţâi politici cu garda. Şî fӑcem program dimineaţa 2 ori cu garda… cu garda predӑdem o lecţâi politicî, adica cetem dintr-o brosurî, cî era pi atunci. Şî aşa am fӑcut 2 ani şî şӑsî luni.
În perioada asta s-o lichidat teriorismu’ di pin ţara noastrî şî acuma statu nu ave’ ci mai faci cu securitatea. Mai pӑzӑm pi la tuneluri, pi la cӑi ferati, şî dupӑ doi ani şî şasî luni, o început sî ni deii drumu’ acasî, cî aşa o zâs. Ne-o strӑns pi tӑţ’ acolo, ne-o adus di pi traseii, cî noi eram împӑrţâţ pi traseii, ne-am dus tӑţ’ la companii acolo, la Sighitu’ Maramureş, şî dup-aşee o zâs cî “Plecaţ acasî”. Dupî vo’ trâi-patru zâli nu ne-o mai trâmes acasî, ne-o trimes la mina di carbuni la Şoricari. Dupî şi-am slujât patria doi ani şî şӑsî luni di zâli ne-o trimes ca sî lucrӑm la minî, mӑi frati mӑi…
Am lucrat în minî, n-o fost rӑu ca sî spun aşa, cî dacî vinem acasî, nu fӑcem nimic, trebuie sî viu pi mâncarea mamii, pi a tatii, cî asta o fost în decembrii. Şî am lucrat decembrii, ienuarii, februarii şî martii, patru luni di zâli în minî. Ni plӑte’ bani. Primem la fiecari lunî şӑpti suti di lei, plus mâncari, plus ci era. Şî am fӑcut acolu’ 4 luni di zâli, şî mi-am facut şî eu oleacî di hӑinuţî, o flaneluţî, o pӑrechi di pantaloni, o canadianî, numa’ di încalţat n-am mai putut sî mai fac nic cî nu vroie nimnea atunci sî vândî di încalţat. Dupî 4 luni di zâli ne-o trâmes acasî. Ne-o dat câti 500 di lei, cum era atunci era bani mai grei aşa, am vinit acasî.
Acasî tata era mai nӑcӑjât, cu alţ’ copchii în urmî, vreo trâi-patru copchii şî cu Emilia (o altӑ sora a lui)…plecasî la şcoalî di surori, saraca pi uni ajunsӑsî pi la Costanţa, nu stiu ci…Fӑnicî pi la Şӑrbeşti (vechea denumire a comunei de care aparţine satul Soci), Ileana pi la Şӑrbesti, Didina era acasî, dor ai cunoscut pi Didina, sor-mea, da? Aşa… ci sî fac, di ci sî mӑ apuc, un’ sî ma duc? Industrii nu era, nu era nimic. Douâşpatru di ani avem şî io. Hai sî-mi fac oleacî di casî sî mӑ însor şî io, sî târâi şî io nişti ogheli, cum fӑce’ pi atuncia tӑţ, cî era la înterciri. Bani nu, tata n-ave’ niciun ban, tata n-ave’ nici cӑrutî cu douî animali macar, cî s-apucasî iarna şî vândusî o vacî, cî nu ştiu ci avusӑsî el, cum facusî.
Un’ sî fac casî? Aici uni am eu casa acuma, tata ave’ el douî prӑjâni, ave o mӑtuşî douî prӑjâni, în schimb ave’ un vӑr de-a meu vro şӑsî prӑjâni. “Uӑi Ticu, zâc, dӑ-ni mii sî-mi fac oleacî di casî şî eu acolu’”. “Îţi dau, uai. Dӑ parali, zâci, 4000 di lei”. 4000 di lei era douî vaci buni atuncia cum era. Am dat în luna lu’ şӑsî aprilii şî m-am apucat acolu’, m-am dus, am început sî fac cӑrӑnizâli di acuma cî sî fac casî, cu ci sî fac? Şî am primit di la unitatea ceia di uni am lucrat io cin’suti di lei. O fost buni. O vândut tata o vacî, la Tuchilaţ’ (un târg din apropierea satului Soci) o dat-o cu 2200 şî cu 500 s-o fӑcut 2700. Şî o mai avut doi godaşi, i-o vândut cu 1200 di lei şî am fӑcut banii şî i-am dus banii lu’ Ticu. Am muncit ’54, ’55, ’56 – trâi ani di zâli. Cӑrӑnidî, am scos piatrî din stâncî, am adus lemni din pӑduri cu schinarea ş-am fӑcut arge’ şî ce-am mai putut, ӑştia trâi ani di zâli am ţânut o jiuncî şî am vândut-o cu 1300 di lei şî m-am dus cu ei la munti şî mi-am adus douâşinşi di capriori şî douâşpi grinz’, cat mi-o trebuit pintru casî.
Ş-am fӑcut casa ş-am acuperit-o aşa, ş-am facut o cameruţî, da’ era pustiu, uni videţ’ voi la mini acuma casa aiasta şî acuperitî cu nişti ţâgli, vai di mama ei. Şî sî mӑ-nsor şî eu, îni era şî mii dragi fetili di prin sat, cum era. Cari era mai cu ochi, mai cutari. Era mamî-ta asta, bunicî-ta asta cari o murit, era mai cu ochi în sat, tӑţ’ o pofte’. Mulţ’ sî ţâne’ dupӑ dânsa, da’ nu vroie’ sî accepti pi niminea. Ie ar fi vrut, cum era pi atuncea vremea, sî sî muti sî sî ducî la oraş, cî ave’ nişti mӑtuş’ pi acolo şî zâce cî sî-i cauti un bӑiet prin târg. Da’ ӑia cari vineu nu sî ocupau di feti di la ţarî, ei vroieu nişti feti mai cu şcoalî, mai cu liceu…

Dar ea ce educaţie avea?
Patru clasî primarî. Şî nici acelea ca oaminii. Era ie cum era. Era dişteaptî, lucra frumos la lucru manual, asta era ţӑsӑtoari di frunti, da’ îi trebuie carti ca şî pleci. Şî dupî ’57, dupî ci ne-am facut o camirî, nu ştiu ci, am convinit cu dânsa ca sî ni cӑsӑtorim amândoi. Ave’ şî ie di acuma 21 di ani, şî eu avem 26, ci sî mai aşteptӑm? Mai bunî posibilitati ie nu ave’. Sî sî ducî dupî nu ştiu cari, era beţâv, dupî cutari, era în valea ceia, la marginea pӑdurii, ie era ş-aşa fricoasî. Am hotӑrât sî ni cӑsӑtorim. Sî pi zâua di 19 agust 1957 ne-am cununat la bisericî şî am avut nunta.
Şî am vinit în casî aicia la noi. Cân’ am vinit în casî, era fӑrî nica într-însa, cî învârtem mâţa s-o prindim di coadî. Am avut eu dragî-Doamni un pat cari dornem pi el acolo, mi-o mai dat socru-niu nişti perni, nişti oghial, nişti cele, da’ într-o sӑptӑmânî di zâli, într-o sӑptӑmânî dupî nuntî, ne-am fӑcut camira di stat aşa într-însa bini. N-avem nici duşume’ pi jos, nici nic, da’ avem usî, avem geamuri…în sectembrii am apucat şî ne-am fӑcut sobî în casî, am adus lemni, am cumparat un porc dupî nuntî imediat, am dat pi el 400 di lei cî ne-o ramas di la nuntî 8000 di lei. Era mult atuncea. Ş-am mai luat ceva ş-am acuperit casa, cî o mai trebuit nişti ţâgli pi un colţ pi acolu’. O dat mama vreo 2-3 gӑini, socru-miu 2-3 gӑini, neamurili din sat cu câti o gӑinî, şî fӑcusâm vreo 11-12 gaini, dorneu pi grinz’, în partea niterminatî a casâi. Unii şealaru’ acuma, acolu’ dorne’ porcu’. Şî am stat iarna ceia aşa. În primӑvarî ne-am apucat di treabî, ne-o dat socru-miu o vacî, tata o vacî, socru-miu douî oi, tata douî oi, şî mi-o dat pӑmânt. Puni şî arî pӑmântu’, munceşte-l, fӑ, plӑteşti pentru el bir, cum era pi-atuncea. Şî am început sî muncim. Am strâns…ba o fatat purcica vara purcei, am vândut, am mai luat câtiva suti di lei. Pi urmî o vacî am dus-o, cî erau douî, nu li putem ţâni şî am vândut-o toamna. Am facut oleacî di şurî acoluşaia cum am putut atuncea. Şî aşa am stat vreo 3-4 ani di zâli. În timpu ӑsta o vinit colectivu’. O vinit transformarea socialistî a agriculturii. Dacî ai auzât di asta pi la istorii. Trebuie sî treci di la proprietatea particularî la colectiv. Luasî fiinţî colectivu’.
Dintâi eu nu vroiem sî mӑ trec. Cî o zâs soacrî-mea “Ţ-am dat pӑmânt sӑ-l treci la colectiv?”. Pӑi şi avem sî fac cu el dacî nu avem cu ce-l munci şî cu ci-l ara şî nic? Cumparasâm un cal. Muncem cu moş Vasâli, frati cu mama me’. Şî într-o zî aram pi colu’ pi la Movilî, o vinit aişte’ di la judeţ, cî ei umblau cu echipili. Nu vroiei sî ti treci la colectiv, ti bӑte’! Ti forţa, era greu. Trecei forţat, farî discuţâi. Unu’ m-o luat di gât şî m-o dus di pi câmp, cu el pânî la cumnatu’ meu Vasâli Movileanu în ogradî. Vasâli nu vroia sî treacî diloc, cî era chiabur, ta-su’ era puşcӑriaş. Şî zâci “Bӑ, treci la colectiv?” şî zâc “Nu trec, dom`le, eu pot munci la colectiv?” dupî cum auzӑm şî noi zvonuri. Şî vini Aurel Ştefӑnescu, Dumnezӑu sî-l ierti, eu am sî mӑ rog pentru el “Bӑi, baieti, bӑi, tu eşti prost? Tu eşti bӑiet diştept. Eu di tini am nevoii în gospodӑria Colectivulu’, eu am nevoii di brigadier, am nevoii di socotitor di brigadî, am nevoii di contabil, am nevoii di magazoner, pi cini am sî pui, bӑi? Tu ai şӑpti clasî, bӑi. Vinî încoa’ la mini, ti trimet la şcoala di brigadier imediat.”. M-am înmuiet ş-am fӑcut cereri. Ş-o mai vinit şî alţâi din sat şî o mai fӑcut cereri, dupî mini. Şî ni-o mulţumit avocaţâi. Ca sî faci 4 ceriri într-o zî, era ceva. Ei aveu plan.
Şî am vinit acasî. Fimeia saraca nici ie nu ştie ci o asteaptî, nici eu nu ştiem ci mӑ aşteaptî, avem di acuma pi Miluţa (primul copil, Emilia) şî erai şî tu toamna. Asta era primavara. Adicî nu tu, stai… pi mӑ-ta, pi Jenuţu (Eugenia) tu eşti micî. Numa’ la vreo sӑptӑmânî douî di zâli vini o activî di partid “Bӑi, tu eşti viitoru’ cadru în gospodӑria colectivî?”. Eu zâc “Pi mini sî mӑ scuzaţ, da’ eu nu ştiu acuma”. Şî îmi zâci “Tu ai sî fii cadru. Ai şӑpti calsî primari, la Soci nu sânt mulţ cu şcoalî. Da’ tre’ sî ti faci membru di partid.”. Şî cum era atuncea…fӑcei un an di zâli candidaturî. Şî dupî un an ti confirma membru di partid. M-o dus la şcoalî sara, mi-o luat adiverinţî şî m-o dus la scoalî, a doua zî dimineaţî eram activist di partid. Eram candidat.

va urma…

o viata in cuvinte – ep. 1

Posted by Tipa cu Pantofii Galbeni on Dec 4, 2010

la facultate, pentru cursul de Structuri Sociale ale Comunicarii (SSC, cum ii spunem noi), am avut de facut un interviu cu o persoana in varsta care nu a avut posibilitatea sa isi termine studiile, si a absolvit maxim 7 clase. bunicul meu s-a incadrat in aceste criterii de selectie si am avut o discutie, pe care urmeaza sa o arat si voua in mai multe serii. inregistrarea este foarte proasta pentru ca asa e aparatura asa ca voi publica doar transcrierea. enjoy!

Sarut mâna, tataie! Ia povesteşte-mi şi mie cum era pe vremea matale.
Sî trӑieşti. Api eu sânt nӑscut din familii di oamini nevoiaş’, pi atunci cum era. Tata o fost om mai nevoiaş, o avut pӑmânt mai puţân, n-o avut casî, pân’ ş-o întramat şî el o gospodӑrii… aşa… pi parcurs, eu am fost al trâilea copil. În total am fost nouî. Da’ trӑi o murit şî 6 am trӑit. Da’ eu am fost al trâilea. Aşa. Mai întreabî-mӑ ci vrei sî îţ’ spun.

Vreau sӑ aflu mai multe lucruri despre educaţia de care ai avut parte.

Îţi spui acuma imediat. În anu’ 1937 m-am dus la şcoala din satu’ Soci a cӑrui profesor era Vasâli Petrachi. Eu eram al trâilea copil la şcoalî. Acasî mai avem încî doi fraţ’. Încî…nu…da, doi fraţ’ mai era.
Ş-am mers la şcoalî. Am învaţat la şcoala din satu’ Soci şӑpti clasî primarî, înşepând din anu’ 1937 pӑnî în anu’ 1944. Perioada, fiind vitrigî, o început sî facî prigӑtiri di rӑzboi. În anu’ 1939 tata o fost concintrat, noi eram de-acuma acasî 5 copii, al şӑsâlea o vinit pi urmî, şî am ramas acasî sânguri cu mama. Fӑrî mâncari, fӑrî mijloaci di transport, farî sî putem munci pamantu’. Subzistenţa noastrî atunci di tӑti zâlili era pamantu’. Trebuie’ sӑ-l ari, sӑ-l samini şî sӑ-l cultivi ca sî ai ci mânca. Pi cât fӑşem noi dupӑ posibilitӑţ treaba asta, nu ni ajiunje mâncarea. Trebuie’ sî mai şî rӑbdӑm, sî mai şî muncim în alti pӑrţ, sî mai cumparӑm di pi uneva.
În anu’ 1939 tata o plecat concintrat, eu avem zeci ani sau unsprizeci ani, cam aşa avem, am ramas sî înlocuiesc treaba acasî. Tata ave’ vo’ douî vaci la jug şu’n plug şî trebe’ sî mӑ duc sî ar primavara, c-o sorî de-a me’ mai micî, sî ar, sî samanӑm porumbu’, gӑsӑm pi şineva sӑ-l samini şî sӑ-l grӑpӑm, ca sî putem sî avem ci mânca.
În 1940 s-o nӑscut frati-niu Fanicî, frati cu mini. O vinit tata acasî, o stat o sӑptӑmânî di zâli şî o plecat iarî, s-o dus. O început rӑzboiu’ în ’41. Tata o fost dus pi la Odessa, o fost dus pi la Basarabia, el o fost cu rigimentu’, noi am stat acasî. Şî cu tӑtî perioada asta a rӑzboiului şî cu tӑt ce-am fost noi nӑcӑjâţ’ acasî, aşa, am trecut prin şcoalî.
La şcoalî am fӑcut 7 clasî primarî. În fiecari an am obţânut premiu’ întӑi. N-am putut sî mӑ duc la altî şcoalî, pintru cî n-ave’ cini sî vie sî ma ducî, bani nu era, la o şcoalî sî percepe’ taxî pentru aşa şî n-am putut sî merg sî învӑţ nişi un fel di şcoalî. O zâs profesoru’ “Faşiţ’ dom’le cumva, daţî-l la şcoalî, cî bӑietu-i diştept” zâce’. N-o fost situaţâi materialî. În ’42 am mai avut o sorî, Ilenuţa. În ’41 un frati a neu, Vasâli o murit la un accident di maşânî, cî triera maşîna în ogradî, şî cum sӑre’ acolo pai’, s-o bagat prin pai’ şî l-o luat cu furca, l-o spart în ochi şî o murit. Tata era concintrat la Piatra-Neamţ, începusî razboiu, în ’41 la Spitalu’ di raniţ’. S-o dus mama la el şî i-o spus, i-o dat drumu’ pӑnî acasî, o vinit şî l-o îngropat şî s-o dus înapoi. Şi sî-ţ’ spun?

Cum erau profesorii pe atunci?

Un profesor atuncea avea şaizӑci di elevi, şaizӑci, şaptizӑci şî doi di elevi. Era foarti autoritar cî nu pute’ faci faţî altfeli. Sistemu’ di pedepsâri în şcoalî: nu ştiei lecţia, erai supus la bӑtӑi, zӑci linii la palmî, sau ti pune’ în jenunchi şî ti ţâne’ trâi ori pi boabi di porumb sau ti ţâne’ la post. Cini nu învaţa, rӑmâne’ dupӑ ci termina şcoala, stӑte’ la post douî ori, pӑnî la ora douî, di la doişpi la douî. Eu am fost mai scutit di pedepsuri di aieste cî eu am ştiut, am învaţat. Da’ n-am avut motivi ca sî ajung la pedepsî. O datî am primit o pedeapsî foarti asprî. Pi atunci era un congres a legionarilor pi uneva pi la Iaş’ şî cineva di la noi s-o dus la congres, unu’ di la noi, unu’ Olaru. Şî noi am işât di la şcoalî sî ni ducim la un cetӑţean, sî vii cu cӑruţa cu caii sî ni aducî lemni la şcoalî, era toamnî. Şî pi drum ne-am întâlnit cu el. El ne-o luat la întrebӑri c-o zâs cî ci fugim aşa, ci facim aşa pi drum, noi am început sî râdim. Nu ştiem cini era aceala. S-o dus la şcoalî, sî o spus profesorului. Şî o stat acolu’ pӑnî ne-am întors noi înapoi. Şî profesoru’ ne-o bagat în cancelarâi, ne-o dat pantalonii jos şî ne-o pus aşa pi-un capӑt di bancî şî ne-o tras câti zӑci verji la fund, pintru cî n-am respectat, aceala era politician nu ştiu ci nu ştiu cum. Şî episoadi sânt multi di povestit.

Învӑţӑtoru’ facusî cu noi un program foarti sever. La oara şӑpti, tӑţ’ copiii trebuie sî fii la şcoalî. O echipî di serviciu, adica trâi elevi cari trebuie sî vii di la oara cinci, sî facî foc în şcoalî, sî facî cӑldurî, şî noi iştialalţ’ vinem la şӑpti. La şӑpti intram la ori. Ni chema cu clasa în faţa lui, acolu’ în faţî la el la catedrî, şî ni asculta. Ştiem, cari nu ştie stӑte în jenunchi imediat, îl mai bӑte cu varga pisti cap. În ultimu’ timp s-o introdus o nouî metodî: fiecari elev sî vii cu cinci nuieli la şcoalî. Ca sî aibî cu ci sî-l batî învӑţӑtoru’. Şî era multi.

Învӑţӑtoru’ nostru era nervos, odatî eram în clasî acoloşaia, stӑtem ni jiucam acolu’ şî el stӑte mai încolu cu casa şî suna dintr-un ţâgnal, s-audî cineva ca sî ni ducim pӑn’ la el. Noi n-am auzât. O vinit el şî ne-o luat pi tӑţ din şcoalî, era o zapadî mari, mai sus di jenunchi. Şî ne-o bagat în zapadî şî ne-o culcat şî ne-o mânjât tӑţ cu zapadî şî ne-o pedepsât cum s-ar spuni. Şî atunci o vinit un vecin di acolu’, crâşmar cari era şî l-o luat pi profesor la înjurat, la suduit, la batjocurit “Mӑi da’ di şi faşi aşa cu copchiii?” cî nu stiu ci, cî nu ştiu cum. Şî o început scandalu’, s-o dus pi la primӑrii, nu mai ştiu cum s-o mai rezolvat problema. Şî multi. Pedeapsa era la şcoalî cî cini nu ştie, mânca batai’, cini nu vroie’ sî scrii, mânca batai’.

Odatî un bӑiet de-a nostru, nu era în clasî, era cu o clasî mai mari ca mini; miercurea era zî di gramaticî, şî era cel mai greu obiect. El n-o mai vinit la şcoalî, o fujit prin grӑdini pi colu’ şî s-o dus în pӑduri, din dos. Noi l-am vӑzut di la şcoalî, şî copiii o spus “Domnu’ învӑţӑtor, Machidon Vasӑli o fugit în pӑduri, din dos”. Dupӑ el imediat!  Ne-am dus şî l-am prins acolo în pӑduri. Noi am fujit tӑtî şcoala, cî eram elevi mulţ’. L-o adus la şcoalî, l-o pus în jenunchi, l-o batut, “Ursule, fugi la pӑduri?”, şî Ursu’ i-o ramas porecla şî în zâua di az’.

Da…mii mi-o plӑcut sî învӑţ. Eu nu m-am temut di şcoalî. Eu am învaţat foarti bini matimatica, limba românî, geografia, mi-o fost urâtî grӑmatica. Nu cî mi-o fost urâtî, mi-o fost mai gre’ aşa… istoria mi-o plӑcut foarti mult, şî ci mai era cî era multi obiecti, era zӑci obiecti atunci când învaţam eu şcoalî.

va urma…

cantec femeiesc

Posted by Tipa cu Pantofii Galbeni on Nov 28, 2010

nu sunt fana a poeziilor lui Adrian Paunescu. am de mult timp in calculator aceste versuri (am foaaarte multe lucruri in calculator, de foaaarte multa vreme, pe care le-am redescoperit), care exprima cel mai bine esenta femeii si in care va veti regasi voi toate, dragi prietene

asa e mama si a fost bunica
asa suntem femei langa femei
parem nimic si nu-nsemnam nimica
doar niste “ele” ce slujesc pe “ei”.
ei neglijenti, iar ele foarte calme
ei incurcand ce ele limpezesc
ei numai talpi si ele numai palme
acesta e destinul femeiesc.
si-n fond, ce fac femeile pe lume?
nimic maret, nimic impunator.
schimbandu-si dupa ei si drum si nume
pun lucrurile iar la locul lor.
cu-atatia pasi ce au facut prin casa
si pentru care plata nici nu cer
de-ar fi pornit pe-o cale glorioasa
ar fi ajuns si dincolo de cer.
ei fac ce fac si tot ce fac se vede
ba strica mult si ele-ndreapta tot
si de aceea nimeni nu le crede
cand cad, imbatranesc si nu mai pot.
asa e mama si a fost bunica
si ca ele maine eu voi fi.
ce facem noi, femeile? nimica,
decat curat si uneori copii.
suntem veriga firului de ata
in fiecare lant facut din doi
ce greu cu noi femeile in viata
dar e si imposibil fara noi…

insomnie…

Posted by Tipa cu Pantofii Galbeni on Oct 18, 2010

sper ca mama sa nu citeasca asta…
e a treia noapte la rand, cand nu pot dormi…si ceva mi-a spus “ia si scrie…poate iti mai revii”.
credeam ca am depasit perioada critica. speram sa nu mai simt cum ma apasa ceva pe piept. zilele in care am zambit incontinuu nu pareau a ascunde alte zile in care, disperata, voi cauta prin buzunare o farama de zambet. fie el si unul tamp. dupa ce pierzi o persoana atat de importanta din viata ta, care ti-a aratat primii pasi in viata si te-a invatat cum si cand sa razi, sa plangi, sa fii demn si sa pastrezi pentru tine suferintele, fara a “impovara” pe ceilalti cu ale tale (asta nu mi-a iesit niciodata. sunt o plangacioasa), nu-ti vin in minte decat momentele frumoase prin care ati trecut impreuna…nenumarate zile insorite de vara, pline de chicoteli si zambete de copii care descreteau fruntea ei brazdata de ani si griji…si iernile geroase in care dormeam impreuna si-i spuneam “sa dormi numai cu fata la mine”, iar ea, amuzata, ma intreba mereu “pana cand vrei sa dorm cu fata la tine? pana cand am sa mor?” si eu o certam “de ce vorbesti asa de urat?” si adormeam…si ma trezeam plangand, iar ea ma lua in brate, imi spunea o rugaciune si adormeam inapoi…oare ce visam atunci?
si iti amintesti un singur moment urat, pentru ca celelalte au fost acoperite de praf si s-au dus la fel de repede cum au venit. doar asta nu. pentru ca asta a fost cel care ti-a spart sufletul in tandari. despartirea…dar nu e definitiv…ne vom revedea.
printre lacrimi, iti doresti ca cineva sa vina sa te ajute sa iti maturi sufletul si sa il faceti, impreuna, o gramajoara, pentru ca mai tarziu sa se lipeasca singur…chiar daca va fi ciobit, intr-un colt…

s-a terminat! s-a terminat?

Posted by Tipa cu Pantofii Galbeni on Sep 27, 2010

la fel ca prima editie, Filmul de Piatra a venit, ne-a transpus in alta lume pentru 3 zile, apoi a plecat. atunci cand ne-am imprietenit si am inceput sa ne intelegem si sa colaboram mai bine, s-a stins proiectorul. am avut parte de un weekend magnific, unul care m-a facut sa sterg o parte din amintirile urate din vara mea neagra. multumesc, Alina, pentru ca m-ai tinut la curent cu desfasurarea evenimentului. si multumesc, dragi colegi voluntari prieteni, pentru ca ati creat acea atmosfera de festival tanar.
stiu ca as fi putut sa fac mult mai multe lucruri si m-am miscat putin in reluare. dar imi voi reveni complet in scurt timp voi putea fi iar eu – cea plina de viata si mereu zambitoare.
vineri am inceput cu emotie editia 1.5 a Filmului de Piatra, la Turnul lui Stefan. ne-am intins pana tarziu, dar ne-am incalzit cu ceaiuri, deci nu am tremurat prea tare de frig.
sambata ne-am mutat pe varful muntelui Cozla, unde am aplaudat piese de teatru, am ascultat muzica si am urmarit apusul si apoi mash-up-urile lui Matze si filme de animatie. ne-am incalzit cu paturi si ceai sau doar cu gandul ca vom ajunge acasa si vom face o baie fierbinte
duminica vremea nu a fost prietenoasa si am fost nevoiti sa ne adapostim intr-o sala a Consiliului Local Piatra-Neamt. chiar si asa, aerul de festival a ramas, desi publicul a fost mai restrans. dupa fiecare seara de filme, noi, voluntarii, am mancat, baut si vorbit pana la epuizare, intr-un loc ferit de privirile curiosilor
cam asa a fost festivalul nostru drag, foarte pe scurt. inca sunt in asteptare de fotografii. cum pun manuta pe ele, cum le urc pe blogulet!
update: nu le mai urc pe blogulet, pozele, zic, pentru ca sunt cam maricele. gasiti cateva pe pagina mea de facebook.

festival cu muzica, film si ceai

Posted by Tipa cu Pantofii Galbeni on Sep 25, 2010

cu ochii umflati de oboseala dar cu zambetul pe buze, ne pregatim pentru a doua seara a festivalului Filmul de Piatra. am avut un inceput promitator. in ciuda frigului, cateva sute de suflete au populat platoul de la “Turnul lui Stefan”, au dansat pe ritmurile celor de la The Amsterdams si au aplaudat filmul-surpriza al lui Andrei Dascalescu si scurt-metrajele castigatoare la competitia de anul trecut din cadrul primei editii a “Filmului de Piatra”. noi, voluntarii, am fost pe pozitii, oferind informatii curiosilor si primind felicitari pentru ideea festivalului si organizare. hi hi! toti cei care au intrat in discutie cu noi au promis ca vor fi prezenti si in urmatoarele doua zile, sus pe Cozla! (nu uita ca te ducem gratis cu telegondola, de la ora 15.00, pana la inchiderea programului) totusi, nu am lasat pe nimeni sa inghete de frig si am impartit ceai tuturor celor prezenti. dupa ce s-au terminat proiectiile si am ramas doar noi, organizatorii, voluntarii si scaunele libere, ne-am strans “jucariile” si am fugit si noi la caldurica si la un pahat de vorba. va aratam imagini sa va starnim curiozitatea si poate dorinta de a fi alaturi de noi astazi si maine. (foto gasiti pe pagina mea de facebook)