Posted by Tipa cu Pantofii Galbeni on Feb 24, 2014
de ceva timp mi-am facut o obisnuinta: in fiecare zi ii scriu unei persoane – mereu alta – un mesaj in care ii amintesc sa zambeasca sau pur si simplu ii doresc o zi frumoasa. si nu trimit doar cunoscutilor – desigur, celor apropiati le dau mesaj pe telefon, pe viber, pe whatsapp si pe whatever – celorlalti le scriu pe unde apuc: in comentarii la postari/poze, in urarea de la multi ani, in mesaje private, in mail-uri. pe strada e mai simplu pentru ca nu trebuie sa spun nimic, doar le zambesc si atat.
imi place sa stiu ca ii pot face pe altii sa se simta mai bine si poate sa le schimb starea de spirit din morocanoasa in ceva mai prietenoasa, chiar daca eu nu sunt in cea mai buna forma. desigur, reactiile necunoscutilor au fost de la cele mai ciudate la cele mai dragute. poate majoritatea ma considera o nebuna ca incep sa le scriu “nu uita sa zambesti astazi!” sau “sa ai o zi cu soare!”, dar eu stiu ce inseamna zambetul pentru mine si stiu sa pretuiesc unul cand il primesc: ma face sa cred ca rautatea si nebunia din lumea asta au leac.
Read More
Posted by Tipa cu Pantofii Galbeni on Jan 14, 2014
o buna perioada de timp am refuzat sa cred ca exista oameni fara sentimente. am considerat ca este un fenomen absolut imposibil, ceva intalnit doar in filme – cum adica sa nu simti nimic pentru nimeni si nimic?!
de curand, insa, mi-a fost schimbata parerea, pentru ca am cunoscut pe cineva care este incapabil sa aiba sentimente. desi la inceput am mers pe ideea ca ceva-ceva tot exista acolo, dar nu stie sa le exprime in niciun fel, acum mi-e tot mai clar ca nu are sentimente pentru oamenii ce il inconjoara, pentru ca este prea interesat de propria persoana si de felul in care il vad ceilalti, avand nevoie constanta de confirmarea altora.
Read More
Posted by Tipa cu Pantofii Galbeni on Dec 30, 2013
nu vreau sa fac un review al anului si nu vreau nici rezolutii pentru 2014. la fiecare inceput de an am sperat ca va fi unul bun si plin de zambet. asa a si fost, dar in egala masura, sau poate chiar mai mult, au fost si momente dificile, urate, lacrimi, nervi si tristete.
Read More
Posted by Tipa cu Pantofii Galbeni on Dec 2, 2013
am invatat sa accept moartea, pentru ca nimeni si nimic nu e vesnic.
insa imi e ciuda cand pierd oameni pe care ii iubesc si care imi intorc dragostea… pentru ca raman cu sentimentul acela de goliciune si de durere in piept, de durere in suflet. atunci imi dau seama ca raman, cate putin, tot mai singura.
dar nu-mi pierd gandul bun si dragostea pentru cei care mai sunt inca langa mine, chiar daca uneori imi vine sa le dau cate o palma peste cap, sa ii fac sa inteleaga cat imi sunt de dragi si cat de mult conteaza pentru mine.
iubesc oamenii, chiar daca poate nu sunt iubita in aceeasi masura. imi incerc norocul si ma rog sa le fie altora bine, pentru ca la un moment dat va veni si randul meu. si am invatat sa nu mai astept nimic de la cei din jur, pentru ca astfel voi fi vesnic dezamagita. nu cer, doar ofer: o privire, un zambet, o imbratisare, o inima…
sunt tot mai convinsa ca acolo, Sus, sigur ma iubeste cineva…
Read More
Posted by Tipa cu Pantofii Galbeni on Nov 25, 2013
in ultimul timp am vazut o gramada de reclame simpatice pe la TV (da, se pare ca am inceput sa ma uit la TV). cea mai draguta dintre toate, in care as zice ca sunt eu in copilarie, e cea de la Aqua Carpatica:
v-am mai povestit eu cateva lucruri din copilaria mea, dar partea cu “bucatareala” am omis-o, iar spotul asta imi smulge de fiecare data cate un zambet.
imi petrece
am toate vacantele la mamaia si la tataia la tara, unde iernile erau – si sunt si acum – exact ca in povesti: alb peste tot, liniste si cate un latrat pierdut la lasarea serii. e drept, stateam mai mult in casa si ieseam doar cate putin la sanius si joaca in zapada, lucru care nu o incanta de fiecare data pe saraca mamaia, pentru ca asta insemna sa o las fara oale, polonice si linguri fix cand avea mai mare nevoie de ele.
stateam la caldurica, pe patul de “dupa soba” si in timp ce se prajeau pe plita niste seminte de bostan sau asteptam un colt de paine calda facuta in rola, “gateam” de zor in cratitele lu` mamaia, fix ca puiul balai din reclama. si cantam si spuneam poezii si povesteam vrute si nevrute, facand planuri pentru “masa festiva” care urma sa fie pregatita pentru “bucuresteni”… cine erau “bucurestenii”? sora mamei mele si familia ei. pe atunci ajungeau mai rar la Piatra-Neamt, de cele mai multe ori vara si eu vedeam venirea lor drept un mare eveniment.
desi o lasam fara instrumentele de gatit si se enerva ca nu putea sa pregateasca masa de raul meu, inconjurata de oale goale si linguri eram probabil tare comica pentru mamaia, pentru ca venea de fiecare data cand o chemam sa guste din “mancare” si imi spunea “vezi ca mai trebuie putina sare” sau “vai, ce bunatate!”. si asa le faceam eu zilele mai vesele celor din jurul meu, cand eram mica… acum nu pot sa distrez pe nimeni prefacandu-ma ca gatesc, dar pot sa le zambesc si sa le ofer o prajitura de casa celor dragi, primind in schimb, cu putin noroc, o imbratisare 
si apoi mai e reclama cu doamna care alearga cu oala de sarmale… acolo o regasesc pe mama, pentru ca de fiecare data cand plec de acasa imi da sarmale la pachet 
Read More
Posted by Tipa cu Pantofii Galbeni on Oct 17, 2013
blogul meu s-a nascut cand eram inca in liceu si mi-am propus atunci ca oricate schimbari ar “suferi” aspectul lui, un lucru sa nu se schimbe: numele. la inceput toata lumea ma cunostea drept “sora lui Vladut” (ain’t he a smart-ass cutie?), apoi incet-incet au cunoscut-o pe Mutza, iar mai tarziu au recunoscut si numele Mariuca Nastasiu. ce-i drept, cand ma prezint imi spun numele complet si doar cei care ajung pe pagina mea ma stiu si drept Mutza, plus prietenii.
la cursul de social-media din facultate, cand profu’ mi-a zis ca habar n-am ce-i aia adresa de mail pentru ca el n-a prins ideea de domeniu, am inteles eu cum sta treaba cu personal branding si mi s-a inradacinat ideea ca orice s-ar intampla nu voi renunta la a ma introduce Mariuca Nastasiu si atat. inca nu pot sa imi explic de ce unii imi spun ca nu am credibilitate… ma prezint drept cine sunt intr-adevar, nu imi pun o masca si nu joc un rol, nu port un nume fals (asa scrie si in certificatul de nastere) si nu am niciun motiv sa ma ascund de nimeni.
da, am lucrat, lucrez si voi lucra la foarte multe proiecte, dar toate vin si se duc. asa cum multi lucreaza la imaginea si numele firmei pe care o conduc/reprezinta, la fel si eu mi-am propus sa lucrez la imaginea si numele meu. ma asociez cu multe nume, dar nu vreau sa ma identific cu ele, oricat de ignoranta as parea. nu vreau sa fiu “aia de la firma X, habar n-am cum o cheama” sau “tipa care s-a ocupat de evenimentul Y, imi scapa numele”. refuz sa ma bag intr-o oala cu toti ceilalti, tocmai pentru ca nu stau intr-un singur loc. si imi place ca oamenii alaturi de care lucrez imi cunosc intai numele si imediat dupa aceea activitatea profesionala. iar semnatura mea din e-mail e alta, in functie de persoana careia ii scriu – i don’t really like that shit, dar oamenii nu inteleg, asa ca ma impac cu asta pana in momentul in care Nastasiu Inc. va fi un brand de sine statator, inregistrat pe unde trebuie si facut totul ca la carte
mi s-a intamplat sa fiu la casa intr-un market din Piatra-Neamt, pregatita sa platesc ce am cumparat, cand am auzit de la casa alaturata “uite-o pe Mariuca Nastasiu, cea cu Filmul de Piatra!” si mi-am zis “da, se poate! chestia asta chiar functioneaza!”, apoi m-am intors catre acea persoana si am zambit.
stiu ca sunt egoista, dar singurul lucru de valoare pentru mine si care ma reprezinta intru totul este numele meu, identitatea mea. de aceea nu voi renunta niciodata la el, la mine, la ceea ce sunt.
Read More
imi place sa stiu ca ii pot face pe altii sa se simta mai bine si poate sa le schimb starea de spirit din morocanoasa in ceva mai prietenoasa, chiar daca eu nu sunt in cea mai buna forma. desigur, reactiile necunoscutilor au fost de la cele mai ciudate la cele mai dragute. poate majoritatea ma considera o nebuna ca incep sa le scriu “nu uita sa zambesti astazi!” sau “sa ai o zi cu soare!”, dar eu stiu ce inseamna zambetul pentru mine si stiu sa pretuiesc unul cand il primesc: ma face sa cred ca rautatea si nebunia din lumea asta au leac.
