Cand ti-ai vizitat sufletul ultima data?

Posted by Tipa cu Pantofii Galbeni on Feb 3, 2020

In ultimii doi ani am alergat mai ceva ca la maratoane, in cautarea a nu-stiu-ce (fiindca nu am gasit) si catre nu-stiu-unde (fiindca nu am ajuns). Mai ales ca eu de fel nu alerg!

Eh, dar in astia doi ani am impresia ca a devenit realitate ceea ce visam atunci cand eram mica si dormeam cu febra: fugeam, urmarita fiind de “ceva imens” (bila, cub, umbra), pe o tabla de sah/pod/carare care se surpa in urma mea pe masura ce inaintam… si cu toate astea, ceea ce ma urmarea nu pica in gol odata cu podeaua/solul, ci continua sa ma fugareasca. Nu am cautat niciodata semnificatia, insa de fiecare data, la fiecare febra marita visul meu se repeta sau avea punctele similare descrise mai sus.

De ce am spus ca seamana cu realitatea din ultimii doi ani? Pentru ca dupa 3 demisii in goana mea de cautare a locului de munca potrivit in care sa ma regasesc, in care munca sa imi fie respectata si apreciata, realizez ca am alergat spre nimic, la fel ca in visul din care ma trezeam din cauza epuizarii si nu pentru ca as fi gasit vreo scapare. In plus, colac peste pupaza, fiind injosita si condamnata pentru felul diferit de a fi si a face.

Urmarita fiind de o masinarie mult prea mare pentru puterea mea de a o opri sau de a-i schimba calea, am ales sa ma trezesc si sa iau medicamentul potrivit pentru a indeparta visul: o pastila de “mine”.

Stima de sine ne este lucrata de mici, dupa cum e dibacia fiecarui parinte/bunic/ruda sau apropiat al familiei alaturi de care crestem. Apoi in viata incepem sa facem alegeri pe toate planurile in functie de nivelul respectului pe care il avem fata de noi insine, oglindit in relatiile cu ceilalti. Si o dam din lac in put, dintr-o situatie toxica in alta, pana cand realizam ca singura iesire este de fapt intrarea in sufletul nostru, abandonat si bantuit.

Abia cand facem acolo ordine, cand reparam peretii crapati, schimbam usa si ferestrele si redecoram, putem spune ca am invatat lectiile trecutului si ne putem aventura intr-o noua poveste. Astfel vom calatori cu siguranta ca avem o casuta curata si calduroasa in care ne vom intoarce mereu.

Pe drum vom intalni si alte suflete: unele ratacitoare, altele ca ale noastre, ideea este ca atunci cand alegem sa aducem pe inca cineva in casuta noastra, sa ne amintim ca e temporar, sa nu uitam ca si el are casuta lui care poate trebuie reamenajata. Si atunci ne facem vecini de suflete, un cartier rezidential al inimilor, in care toti ne ajutam si ne vizitam, sarbatorim si ne iubim.

Abia atunci cand ai reusit sa te reconfigurezi pe tine si cand ti-ai reamintit ca tu detii controlul asupra vietii tale iti dai seama cate ai pierdut asteptand confirmarea celor din jur. Asa ca iti propun sa te mai intorci putin in sufletul tau, sa vezi daca mai e intreg dupa atatea cutremure cate-i sunt date sa le duca sau poate cate i-ai provocat chiar tu, uitand de el.

Ganduri bune!