ma oboseste sa vad cum prietenii din lista de facebook isi schimba constant statusul: in a relationship, it`s complicated, single, iar in a relationship, iar single…consider ca e un semn de neseriozitate, nesiguranta, semn ca nu stii inca ce vrei, asa ca de ce sa “strigi in gura mare” cat de nehotarat esti tu? de ce nu-si pune nimeni divorced sau widowed sau separated? e ok sa faci misto intr-o zi si sa iti schimbi de 10 ori statusul. dar se ridica niste semne de intrebare cand faci asta zilnic.
si de ce exista “in an open relationship”? ce-i asta? esti sau nu esti cu cineva si punct. si de ce ar fi complicat? de ce trebuie sa stie toata lumea ca tu iti complici relatia? pastreaza pentru tine macar putin, nu-ti mai expune viata pe tava… gandeste-te ca multi se bucura cand vad ca esti singur si sunt mult mai multi decat cei care se bucura atunci cand ai pe cineva langa tine.
pentru mine, religia si statusul relatiei raman doar pentru mine si cei foarte apropiati. nu trebuie sa stie altii cum decurge relatia mea, cu cine sunt intr-o relatie, analizarea individului respectiv sa se poata face o comparatie, daca o fi bun sau nu pentru mine, daca arata bine, daca are studii…si asa mai departe. si discutiile astea apar indiferent de situatie, pentru ca asa suntem noi romanii, avem de comentat fie ca e bine, fie ca nu e bine. dar ne si place a naibii sa ne aruncam in cusca leului.
eu nici nu am completat rubrica respectiva. voi completa atunci cand voi fi 100% convinsa ca el e “the one” si poate alegerea va fi “married”. pana atunci sa nu-si bage nimeni nasul in viata mea sentimentala cum am patit de exemplu weekend-ul trecut, cand o vecina (si ruda…mai pe departe, asa…) din sat de la tataia mi-a spus “felicitari, sa-l porti sanatoasa”. am zis multumesc, dar am intrebat “pentru ce?”. observase ea un inel pe mana mea si deh…a dat cu presupusul. am lasat-o cum a picat. deci, cum ar veni, sunt logodita incerca sa ma traga de limba si sa ii spun cine e, de unde e, cand e nunta, dar am zambit tamp, am intors spatele si am plecat.
repet…sunt anumite lucruri pe care trebuie sa le mai pastrezi si pentru tine pentru ca nu stii niciodata de unde iti pica vreo bomba si ti se duce totul pe apa sambetei. ok, te iubesti cu cineva si vrei sa urli in gura mare, fa-o! dar nu pe site-urile de socializare! daca nu iti e suficient sa stiti voi doi ca va iubiti si ca sunteti fericiti, iesiti pe strada si plimbati-va de mana in vazul tuturor, sarutati-va si spuneti-va cuvinte frumoase fata in fata si profitati de momentele in care sunteti unul langa celalalt. nu pierdeti vremea declarandu-va dragostea pe net, pentru ca aceea nu mai e dragoste. e un mod de a flutura pe sub nas altora “uite ce-am eu”. si s-ar putea sa fie furat din zbor ce zici tu ca ai.
nimic pe lumea asta nu vine cu instructiunile de utilizare potrivite sau usor de citit pentru oricine. nu-ti spune nimeni unde si de ce o sa doara cand lovesti cu pumnul sau cu vorba. doar simti. auzisem ca de durerea de dinti si de cea a unei inimi frante nu scapa nimeni. asa e. dar oare care e mai puternica? pentru un dinte iei pastila, mergi la medic, s-a rezolvat. pe cealalta cum o rezolvi? cu timpul. de durerea de dinti n-o sa-ti mai amintesti odata ce-a trecut. dar amintirea a ce-ai pierdut o sa ramana mereu chiar daca tu poti zambi acum din nou.
am avut o durere de suflet care mi-a trecut foarte greu. si nici acum nu stiu cat de vindecata e “treaba”. ai simtit vreodata ca sufletul vrea sa iti iasa din piept, iar tu plangand, ca sa-l impiedici, ti-ai dus mainile impreunate si ai apasat cu putere pe stern, sa il tii acolo unde ii e locul? ai simtit vreodata o durere atat de acuta pornita din piept si raspandita in tot corpul, astfel incat sa-ti amorteasca si pleoapele? odata cu durerea ti se instaleaza si un gol…un “ceva” ce era acolo, acum lipseste…e durerea pe care o simti cand pierzi o parte din tine, o parte din trecutul tau, ce a fost prezent nu cu multa vreme in urma…si nu vrei decat sa fii inteles si lasat cu gandurile tale.
partea cea mai proasta e ca iti amintesti de durerea asta prin care ai trecut, cand primesti o alta lovitura (si nu vorbesc de lovituri in orgoliu si mandrie, de vorbe aruncate aiurea si de priviri pline de dispret). si parca rana pe care o credeai inchisa se adanceste si mai mult si te doare si mai rau si te inchizi si mai mult in tine. dar tot ce trebuie sa faci e sa incerci sa intelegi si sa accepti ca toate lucrurile din lumea asta, vazute si nevazute, vin si pleaca. nu ramane lumea cu nimic, tu de ce ai ramane cu ceva? iti raman doar sufletul si iubirea nemarginita din care ai fost creat si pe care ai descoperit-o sau nu, ai cultivat-o sau nu…
dintre toate durerile, cea a sufletului te sfarseste.
azi dimineata cand am iesit din bloc, am avut un sentiment placut pentru cateva secunde…ningea atat de frumos si era un viscol inecacios, incat am simtit ca m-am intors in timp, ca eram mica, la tara, impotmoliti cu masina undeva in camp si ca a venit tataia cu sania si calul dupa noi…asta a fost pana am calcat intr-o balta si am revenit la realitate.
iarna aici in bucuresti e atat de urata, oricat de frumos ar incerca zapada sa imbrace totul in alb. unde crezi ca e mai sigur sa calci, nimeresti o balta in care iti intra piciorul pana la glezna. iar daca nu ai incaltari impermeabile, e o idee buna cea cu pungile in picioare, peste sosete (eu uitasem de ea). si nici atunci nu e sigur ca o sa scapi fara sa te uzi la picioare si sa ai senzatia aia ca in loc de picioare ai sloiuri de gheata.
acasa zapada parca se depune altfel…acolo nu zici ca iarna e din alt peisaj, ci e si ea “la ea acasa”. n-am avut norocul sa vad prea multa zapada de sarbatori, atunci cand toata lumea s-ar fi bucurat. iar acum, cand am ce vedea, sunt in locul nepotrivit pentru peisajul de poveste. nu sunt un mare fan al iernii si cu atat mai putin al sporturilor de iarna, dar mi-e atat de dor sa ma joc cu zapada si sa ma dau cu saniuta…
eu credeam ca sezonul racelilor a fost pana in sarbatorile de iarna. my big mistake. n-am gandit logic si n-am luat in calcul toate posibilitatile; la urma urmei poti raci si vara.
de cand m-am intors de la Piatra-Neamt tot incerc sa-mi fac timp sa dorm alea 12 ore incontinuu, sa nu ma mai simt atat de obosita. nu mi-a iesit in primele 2 nopti, in ciuda faptului ca inainte de a ma baga in pat am baut cate un plic de theraflu dizolvat in apa fierbinte. cica ar fi si somnifer…am transpirat (si cica e bine, pentru ca iese raceala) dar de dormit si odihnit tot n-am reusit. si nici in urmatoarele nopti, pentru ca ajungeam tarziu acasa si trebuia sa ma trezesc devreme… facultate/proiecte/chestii…si daca tot e sambata, azi mi-a iesit schema. dar cred ca s-a intors raceala. presimt ca tot weekendul voi fi inconjurata de cani de ceai si servetele.
asta ma face sa-mi amintesc de ultima raceala…de anul trecut funny story…locuiam la un pas de aici, in Stefan cel Mare si stateam doar cu frate-miu, eu intr-o camera, el intr-o camera. liniste si pace – exact ce nu-mi trebuie cand sunt racita. i need people care sa-mi ia gandul de la situatia in care ma aflu, de copil neajutorat. raman in pana de servetele. BIG PROBLEM! sa-l trimit pe Vlad? cum sa-l deranjez? ametita, cu ochii rosii si umflati si cu nasul infundat, ciufulita, cu hainele de stat prin casa, ma duc la super-market (aproape). iau o cutie de servetele oarecare si ciocolata. ajung la casa, gagica de-acolo cu o privire blanda, ma compatimeste “nu merita sa plangi pentru el. ce-i al tau o sa vina”…in mintea mea: stai cucoana, la ce te referi? cu mine vorbesti? care EL? ii zambesc tamp, ma uit la ea ca la o ciudatenie, platesc si ies. ajung acasa, ma uit pe cutia de servetele pe care erau desenate cateva inimioare fisurate si scria “corazon roto” (traducere: inima rupta). si am inteles in cele din urma cuvintele de incurajare si bunele intentii ale casierei…mai ales ca mai aveam si ciocolata. si m-a ajutat fatza
acum ar trebui sa ma duc sa fac niste cumparaturi pentru casa. dar cred ca las pe mai tarziu/zilele urmatoare, sa nu se intample la fel nu ca m-ar deranja, chiar ar fi comic rau, dar ar strica magia daca s-ar intampla de 2 ori acelasi lucru
am trecut prin vacanta ca voda prin loboda. am asteptat zilele de festival la fel cum imi astept ziua de nastere. poate cu mai multa nerabdare. si au trecut atat de repede…dar am reusit sa savurez fiecare moment. am dormit putin, am ras mult si cu pofta, am cunoscut cei mai frumosi oameni si mi-am marit lista de prieteni. urmeaza “intalnirile de feedback” si pe astea le astept cu sufletul la gura. oricum stiu foarte bine ca toata lumea va lauda festivalul si ne vom minuna cat de frumos a crescut Filmul de Piatra. de la o editie la alta suntem mai implicati si mai indragostiti de ceea ce facem.
am avut alaturi de noi very special people. si vreau acum sa multumesc din suflet bloggerilor care au fost deschisi invitatiei de a participa si care au scris despre noi si despre rezultatul muncii noastre atat de frumos. multumesc din suflet Anne-Marie, esti o fata cu un suflet mare mare si frumos si ma bucur mult de tot ca am avut ocazia sa ne cunoastem si sa devenim prietene! multumesc Turistu si Andi ca ne-ati fost alaturi si va asteptam cu mare drag si la urmatoarele evenimente!
multumesc scumpilor si harnicilor voluntari care au primit pe toata lumea cu zambete si cu bratele deschise. mai e cazul sa mentionez ca de fiecare data cand ne ciocneam unii de altii pe holurile Consiliului Judetean Neamt, ne luam in brate?
au fost 4 zile minunate. nu cred ca se gasesc cuvinte pentru a exprima ce am simtit noi cand am vazut numarul mare de persoane prezente in sala, plus cele care asteptau pe hol sau pe afara sa se mai elibereze putin.
cum am patit de exemplu weekend-ul trecut, cand o vecina (si ruda…mai pe departe, asa…) din sat de la tataia mi-a spus “felicitari, sa-l porti sanatoasa”. am zis multumesc, dar am intrebat “pentru ce?”. observase ea un inel pe mana mea si deh…a dat cu presupusul. am lasat-o cum a picat. deci, cum ar veni, sunt logodita 
incerca sa ma traga de limba si sa ii spun cine e, de unde e, cand e nunta, dar am zambit tamp, am intors spatele si am plecat.
ii zambesc tamp, ma uit la ea ca la o ciudatenie, platesc si ies. ajung acasa, ma uit pe cutia de servetele pe care erau desenate cateva inimioare fisurate 
si scria “corazon roto” (traducere: inima rupta). si am inteles in cele din urma cuvintele de incurajare si bunele intentii ale casierei…mai ales ca mai aveam si ciocolata. si m-a ajutat fatza 
si pe astea le astept cu sufletul la gura. oricum stiu foarte bine ca toata lumea va lauda festivalul si ne vom minuna cat de frumos a crescut Filmul de Piatra. de la o editie la alta suntem mai implicati si mai indragostiti de ceea ce facem.