Mariuca Nastasiu

dulceata de soc

Posted by Tipa cu Pantofii Galbeni on Sep 24, 2012

fructe de soc

normal ca aveam si un partener de joaca si boroboate. ne cunoastem de la 2, respectiv 3 ani (ea e mai mare), deci as putea spune ca ne cunoastem de o viata, fara exagerari. am fost mereu impreuna, fie bune, fie rele si chiar daca nu vorbim zi de zi, sau poate chiar trec luni intregi fara sa auzim vesti una de la cealalta, cand ne intalnim stam la povesti si uitam de tot.

la 10-11 ani, ramanea mai tot timpul singura acasa asa ca o vizitam zilnic, faceam haine pentru papusi, chinuiam pisicile, sau stateam la plaja. intr-o zi ii lasase mama ei clatite, pentru ca ea sa le umple cu ce vrea sa manance: branzica, gem de prune, dulceturi de toate felurile. m-a intrebat si pe mine: vrei o clatita cu dulceata de soc? nu mai mancasem in viata mea, cu oarecare retinere, am zis “da”. si m-am indragostit. le rugam si pe mama si pe mamaia sa-mi faca si radeau de mine, ca nu exista asa ceva, ca cine stie ce “bozi” am mancat. pe la 14-15 ani ma hotarasc sa fac singura dulceata minunata. cer reteta de la mama prietenei mele si plec la cules de soc, impreuna cu prietena mea. foarte usor si rapid am cules o galeata de 5 kg cu soc (precizez ca este vorba despre bobitele de soc, fructe, nu flori). distractia a inceput cand le-am curatat de pe manunchi. e nevoie de rabdaaare! am obtinut aproximativ 2 kg de bobite. reteta spune “kilogram pe kilogram”, adica daca ai un kg de soc, pui un kg de zahar, plus o lamaie taiata bucatele. prima mea dulceata a iesit perfect! i-am vrajit pe tata si pe Dutzi, nu pot spune acelasi lucru si despre mama. ea-i zice “dulceata de nebunele”, pentru ca bobitele de soc seamana foarte mult cu bobitele unei plante toxice si credea ca nu am facut diferenta intre cele doua.

dupa vreo 4 ani de pauza, in weekend am facut din nou dulceata de soc. sambata am cules bobitele impreuna cu un verisor (mi-a luat vreo 2 ore jumatate sa le curat de pe manunchiuri) si am obtinut vreo 3kg si jumatate – dulceata aceasta nu scade la fiert (nu am retinut asta…si am fiert-o vreo 5 ore)… greu mi-a fost cu borcanele, pentru ca nu prea mai aveam goale dar am rezolvat in cele din urma… si  mi-au iesit 3 borcane de 800g si 9 din astea mai mititele. deja sunt impartite: unul la tata la servici, unul pentru cea mai buna prietena, unul pentru verisorul care m-a ajutat sa le culeg, unul o sa ajunga la Dutzi si inca unul pe la Iasi. la anul incep sa le comercializez este foarte buna in combinatie cu lapte cu gris, budinca de orez, clatite, sau pe paine cu unt.

fructele de soc crude au un gust ciudat, de iarba verde, sa zicem, dar in dulceata sunt minunate. nu pot sa va descriu cam cu ce ar semana, va spun doar ca au foarte multe seminte, care se simt in dulceata si ii dau o aroma deosebita. in zona noastra fructele de soc ajung la maturitate cam pe la mijlocul lunii septembrie, cu siguranta in Sud sunt numai bune de dulceata spre sfarsitul lui August.

stiu ca socul prezinta foarte multe beneficii, indiferent de forma in care este consumat. ajuta la tratarea acneei si a petelor de pe piele, lupta impotriva reumatismului si a infectiilor, puternic antiinflamator, te ajuta sa alungi raceala mai repede si in cazul in care vrei sa slabesti.

va sugerez sa incercati. veti avea de castigat, pe bune

#priNeamt

Posted by Tipa cu Pantofii Galbeni on Sep 17, 2012

frumos sa fii blogger. esti primit cu bratele deschise peste tot. desi poate unii n-au idee ce presupune munca ta. eu nu prea ma consider, dar bine ca atunci cand imi fac aparitia in mijlocul lor nu ne deosebim si primim acelasi tratament

acum incerc sa ma intorc la maruntisurile zilnice si sa imi reiau activitatea obisnuita dupa inca un weekend strasnic petrecut cu oameni faini in locuri foarte dragi mie. stiam in mare despre ce este vorba de aici, iar cand Toma mi-a zis sa ma alatur, n-am stat pe ganduri. oricum aveam in plan sa-mi fac aparitia intr-un fel sau altul (muhaha). din pacate (si din fericire, in acelasi timp) vineri nu am putut participa la conferinte, pentru ca era musai sa imi pastrez locul pe care l-am obtinut la master. dar de sambata dimineata nu mi-a mai scapat nimic. am umblat lela prin oras, ne-am cocotat in Turnul lui Stefan, am invatat putina istorie si am admirat orasul de sus. apoi am papat bine la Tequila (au o ciorbita de vita minunata!) si am purces la drum spre Bicaz – Chei, Lacul Rosu, barajul Izvorul Muntelui, debarcader. ne-am plimbat, am ras, ne-am plimbat cu vaporasul si ne-am trimis dorintele in aer cu lampioane, de pe baraj – si ne rugam incontinuu sa nu fim vinovati de incendiile forestiere. masa de seara a fost accesorizata si cu un pachet mire+mireasa la pensiunea Balad’oR. stiu ca am mancat mult si bine…mai mult nu tin minte, pentru ca desertul mi-a taiat filmul: am intuit ca se numeste “prajitura cu visine si palarie de bezea“. DIVINA! o sa vad ce-mi iese si mie intr-una din zilele urmatoare. mnom!

duminica mi-a fost indeplinita o dorinta care nu mi-a dat pace de acum 3 ani, cand tataia a vandut calul alaturi de care am crescut. am vizitat “Herghelia Măriei Sale” (Depozitul de Armasari Dumbrava Timisesti) unde am mangaiat si alintat superbele exemplare si m-am invartit calare de cateva ori. am avut noduri in gat admirand caii si imi venea sa plang de bucurie de cum am ajuns. l-am salutat pe campionul Ogica si ne-am continuat traseul pe la mesterii populari din zona. doamna Rodica Ciocartau ne-a facut o demonstratie de tors si tesut, dupa care ne-a tratat cu delicioasele placinte poale-n brau. nea’ Ion Albu ne-a asteptat cu o palinca grozava si masti cu ajutorul carora sa speriem spiritele rele de Anul Nou (multumim, berea Noroc, pentru suveniruri). Am facut plimbarea de seara pana sus la Cetatea Neamtului, insa prea tarziu pentru vizita, asa ca ne-am incarcat plamanii cu aer proaspat si am pornit spre autocar. jos am facut un mic popas la doamna Ionela Lungu, ale carei maini fermecate modeleaza cele mai frumoase si amuzante figurine din lut, personaje din povestile lui Creanga (am cunoscut-o si pe matusa Mariuca). vorbea asa frumos ca ne-am dat greu plecati…

cand am ajuns acasa, mama m-a luat la intrebari, iar cand a vazut amestecul de entuziasm si oboseala din ochii mei, s-a multumit doar cu micile cadouri si cu bucuria ca am calarit din nou.

multumesc, Toma si Alex pentru ca mi-ati oferit un weekend cum nu credeam ca voi mai petrece prea curand, aici, la noi acasa, #priNeamt! cheers si la mai mare!

event-ing

Posted by Tipa cu Pantofii Galbeni on Sep 11, 2012

dupa cum stiti multi dintre voi, ma bag in seama cand e rost de evenimente si nu dau inapoi de la nimic. la inceputul saptamanii trecute am vorbit, dupa o lunga perioada de timp in care nu mai aflasem nimic nou de la dumneaei, cu scumpa mea profesoara care mi-a indreptat pasii spre zona aceasta a comunicarii si organizarii de evenimente si, afland ca in weekend voi fi ocupata cu Hard Enduro Piatra Neamt, mi-a zis “mai fetita, tie iti scapa vreun eveniment? mai anul trecut imi ziceai ca esti pe la concertul Shakirei, prin iarna erai la Filmul de Piatra…”. pai, ce sa fac si eu? ma bag in seama peste tot unii ma vad/simt ca pe un ghimpe in coaste, altii ca pe o lipitoare care ii ajuta, chiar daca face rau. chiar si asa, nu mi s-a plans nimeni pana acum. la urma urmei, nu sunt asa insistenta: daca cineva ma doreste in preajma si considera ca ajutorul meu e binevenit, am grija sa le dau de inteles ca sunt dispusa sa intind o mana anytime.

revenind la Hard Enduro… dragilor, a fost un weekend strasnic! din toate punctele de vedere. ce-mi place mie cel mai mult la evenimente e inceputul, cand se aduna toata lumea si cunosti oameni noi si faini. si cel mai mult urasc ultima zi, cand toata lumea e pe picior de plecare, iar niciunul dintre noi n-are idee cand ne vom revedea. raman doar pozele si amintirile zilelor si noptilor de munca si distractie, priviri si zambete, glume si discutii serioase. am dormit putin si nu-mi pare rau ca am pierdut ore de odihna, pentru ca am castigat pe alte parti. in orele in care am stat treaza, nici nu am simtit cum zboara timpul, iar asta inseamna ca le-am trait intens. ah, nu, a nu se intelege ca o sa ma vedeti in curand pe motor, eu n-as fi in stare sa fac nici doi metri pe motor, unde sa mai incapa vorba de trasee prin paduri/rape/cascade. cinstit zicand, nici pe bicicleta nu stiu a merge drept. dar sunt capabila sa ii apreciez pe cei care fac lucrurile aceastea si sa le port tot respectul.

azi, trecand prin dreptul unui chiosc de ziare, imi sare in ochi revista Men’s Health (adventure), cu Dani Otil pe coperta: “Secretele unui star tv pasionat de enduro”. o rasfoiesc si ajung repede la paginile cu pricina si vad ca vorbeste tare frumos despre enduro (cum ar putea fi altfel?!). mi-au ramas in cap cateva lucruri… era o parte acolo in care spunea ca dupa fiecare curba periculoasa, se uita spre cer si este recunoscator: “Nu stii de ce, dar vrei sa multumesti cuiva. Crezi sau nu in Dumnezeu. Sunt multi oameni care nu cred in nimic si care, dupa anumite sectiuni in traseu, multumesc cuiva: motocicletei, raului, ramului”. foarte poetic-siropos, ce sa zic… dar totodata adevarat. stand la check-point-uri, i-am vazut aproape pe toti “endur-istii” si am putut citi pe fetele lor un amestec de trairi si sentimente: bucurie, teama, pasiune pentru ceea ce fac. in revista mai era vorba si despre altruism, ca acest sport te invata sa ajuti la nevoie si sa nu astepti musai ceva inapoi in momentul urmator. pentru ca poate ai primit deja si e cazul sa dai si tu.

lectii pentru viata gasesti la tot pasul, eu le caut si in evenimentele in care ma implic.

aceeași Mărie, cu altă pălărie!

Posted by Tipa cu Pantofii Galbeni on Sep 6, 2012

hey there, dear friends!

iata ca am facut putina ordine de toamna pe aici si am invatat ca schimbarile trebuie sa fie intotdeauna binevenite, pentru ca asa evoluam.

in luna septembrie de obicei am doua sarbatori importante: ziua numelui si ziua blogului (5 anisooori!). anul acesta, pentru a le marca intr-un mod mai special, am hotarat sa schimb infatisarea si ordinea lucrurilor de pe aici. inca mai am putin de lucrat, dar stiu ca sunt pe drumul cel bun. desigur, motorasul din spatele blogului este o alta Mărie, mai precis Marian…Vlad Marian (James Bond – Style), adicatelea my brother. multumesc, Dutzi, ca-mi suporti figurile si sucesti lucrurile dupa cum te sucesc si eu. si daca tot suntem la capitolul acesta, multumesc si lui Andrei Chirvas, pentru ce vedeti mai sus.

am avut o vacanta cu nimic speciala, dar lunga. intre timp am terminat facultatea si sunt licentiata in Stiinte ale Comunicarii (nu suna asa pompos cum as vrea ), m-am intors acasa, in minunatul Piatra-Neamt si am mici proiecte/colaborari…pana ma prind si eu de un program fix pe undeva (wish me luck!) si cam atat. inca nu ma marit si nu fac nici bebe, deci nu mai intrebati cand o fi, va anunt, pe cuvant!

all in all…bah, mie-mi place sa scriu si mi-e tare drag de bloguletul meu si de lumea aceasta virtuala. pentru ca am intalnit oameni super faini (sa nu ma intelegeti gresit si sa ma considerati vreo antisociala, am cunoscut oamenii din online si in offline. ha! in your face! ). si stiti ce-mi place cel mai mult? ca omuletii astia sunt foarte uniti… imi place sa spun “suflete de motociclisti” (unii dintre ei chiar sunt, pe buna dreptate). de ce? pentru ca atunci cand unul dintre ei cauta ceva sau “s-a ratacit”, exista intotdeauna minimum o persoana care ii sare in ajutor. si totul se rezolva imediat, ca nu doare pe nimeni mana sa dea un “share”. oare de ce doar pe net oamenii sunt mai buni?

don’t forget to smile today!

scuzati indrazneala de a scrie :)

Posted by Tipa cu Pantofii Galbeni on Jul 12, 2012

incerc sa-mi dau seama de cand cuvinte precum “buna!”, “te rog”, “scuza-ma”, “multumesc” nu mai tin de bunul simt, educatie, 7 ani de-acasa, sau cum vreti sa-i ziceti… credeam ca s-au pierdut numai in Bucuresti si in orasele mari, aglomerate, unde toata lumea e pe fuga si nu mai au timp pentru un zambet, ce sa mai zici de un salut sau de un “pardon” cand mai are putin si trece prin tine pe strada… s-au pierdut si se pierd treptat lucruri care ne fac mai buni, lucruri care la urma urmei ne fac oameni si ne faciliteaza convietuirea.

vorbeam cu o prietena de la facultate, la un moment-dat, despre lucrurile astea… ea e tot moldoveanca de-a mea si zicea ca vara trecuta a avut musafiri in orasul natal, prieteni din minunata capitala, si toti se minunau cat de folositi sunt la noi “te rog”-ul si “multumesc”-ul si cum noi ne cerem scuze pentru orice chestie marunta care poate trece foaaarte usor neobservata. e bine ca musafirii au invatat ceva din asta si au urmat exemplul.

nu generalizez, pentru ca nu se cuvine. nu ma pot pronunta cu absoluta siguranta in toate cazurile. sunt oameni si oameni. gasesti needucati peste tot si din pacate sunt din ce in ce mai putini cei care se “deranjeaza” sa te salute, fie si cu un zambet. oare pe ce pun pret parintii din ziua de azi, in educatia copiilor? se straduiesc sa le ofere tot ce au nevoie doar din punct de vedere material si merg pe ideea “vreau sa ofer copilului ce nu am avut eu”… cei “7 ani de acasa” nu mai exista pentru ca de cum a fost intarcat copilul merge la “gradi”. si educatia cui sa o lasam? scolii! perfect! macar acolo copilul nu vorbeste prostii de unul singur si invata prostiile corect din punct de vedere gramatical (daca mai are ce invata)

acum cateva saptamani am fost baby-sitter pentru cateva ore… am stat cu o minunatie de fetita de 3 anisori care m-a lasat cu gura cascata. dupa ce m-a privit lung si mi-a spus timida ca ma iubeste, m-a rugat sa-i citesc 2 povesti de nani-nani, povesti pe care ea probabil le auzise de atatea ori… cum nu am fost suficient de convingatoare (sau ea nu avea chef de somn sub nicio forma) mi-a spus ca este randul ei sa citeasca… asa ca m-am asezat confortabil si am lasat-o sa rasfoiasca si sa povesteasca, convinsa fiind ca va mormai ceva, dupa care va adormi. surpriza: pe masura ce dadea pagina, imi spunea povestea din carte cuvant cu cuvant, fara sa omita vreun detaliu… nu stie sa citeasca, dar are o memorie fantastica, asa cum au toti copiii. dar cum spunea si frate-miu: ajungem la scoala si ne prostim cu totii. in concluzie scoala ne strica.

si daca parintii nu isi mai educa plozii, iar scoala prosteste, ce e de facut?