nu vreau sa fac un review al anului si nu vreau nici rezolutii pentru 2014. la fiecare inceput de an am sperat ca va fi unul bun si plin de zambet. asa a si fost, dar in egala masura, sau poate chiar mai mult, au fost si momente dificile, urate, lacrimi, nervi si tristete.
Read Moream invatat sa accept moartea, pentru ca nimeni si nimic nu e vesnic.
insa imi e ciuda cand pierd oameni pe care ii iubesc si care imi intorc dragostea… pentru ca raman cu sentimentul acela de goliciune si de durere in piept, de durere in suflet. atunci imi dau seama ca raman, cate putin, tot mai singura.
dar nu-mi pierd gandul bun si dragostea pentru cei care mai sunt inca langa mine, chiar daca uneori imi vine sa le dau cate o palma peste cap, sa ii fac sa inteleaga cat imi sunt de dragi si cat de mult conteaza pentru mine.
iubesc oamenii, chiar daca poate nu sunt iubita in aceeasi masura. imi incerc norocul si ma rog sa le fie altora bine, pentru ca la un moment dat va veni si randul meu. si am invatat sa nu mai astept nimic de la cei din jur, pentru ca astfel voi fi vesnic dezamagita. nu cer, doar ofer: o privire, un zambet, o imbratisare, o inima…
sunt tot mai convinsa ca acolo, Sus, sigur ma iubeste cineva…
Read Morein ultimul timp am vazut o gramada de reclame simpatice pe la TV (da, se pare ca am inceput sa ma uit la TV). cea mai draguta dintre toate, in care as zice ca sunt eu in copilarie, e cea de la Aqua Carpatica:
v-am mai povestit eu cateva lucruri din copilaria mea, dar partea cu “bucatareala” am omis-o, iar spotul asta imi smulge de fiecare data cate un zambet.
imi petrece
am toate vacantele la mamaia si la tataia la tara, unde iernile erau – si sunt si acum – exact ca in povesti: alb peste tot, liniste si cate un latrat pierdut la lasarea serii. e drept, stateam mai mult in casa si ieseam doar cate putin la sanius si joaca in zapada, lucru care nu o incanta de fiecare data pe saraca mamaia, pentru ca asta insemna sa o las fara oale, polonice si linguri fix cand avea mai mare nevoie de ele.
stateam la caldurica, pe patul de “dupa soba” si in timp ce se prajeau pe plita niste seminte de bostan sau asteptam un colt de paine calda facuta in rola, “gateam” de zor in cratitele lu` mamaia, fix ca puiul balai din reclama. si cantam si spuneam poezii si povesteam vrute si nevrute, facand planuri pentru “masa festiva” care urma sa fie pregatita pentru “bucuresteni”… cine erau “bucurestenii”? sora mamei mele si familia ei. pe atunci ajungeau mai rar la Piatra-Neamt, de cele mai multe ori vara si eu vedeam venirea lor drept un mare eveniment.
desi o lasam fara instrumentele de gatit si se enerva ca nu putea sa pregateasca masa de raul meu, inconjurata de oale goale si linguri eram probabil tare comica pentru mamaia, pentru ca venea de fiecare data cand o chemam sa guste din “mancare” si imi spunea “vezi ca mai trebuie putina sare” sau “vai, ce bunatate!”. si asa le faceam eu zilele mai vesele celor din jurul meu, cand eram mica… acum nu pot sa distrez pe nimeni prefacandu-ma ca gatesc, dar pot sa le zambesc si sa le ofer o prajitura de casa celor dragi, primind in schimb, cu putin noroc, o imbratisare 
si apoi mai e reclama cu doamna care alearga cu oala de sarmale… acolo o regasesc pe mama, pentru ca de fiecare data cand plec de acasa imi da sarmale la pachet 
blogul meu s-a nascut cand eram inca in liceu si mi-am propus atunci ca oricate schimbari ar “suferi” aspectul lui, un lucru sa nu se schimbe: numele. la inceput toata lumea ma cunostea drept “sora lui Vladut” (ain’t he a smart-ass cutie?), apoi incet-incet au cunoscut-o pe Mutza, iar mai tarziu au recunoscut si numele Mariuca Nastasiu. ce-i drept, cand ma prezint imi spun numele complet si doar cei care ajung pe pagina mea ma stiu si drept Mutza, plus prietenii.
la cursul de social-media din facultate, cand profu’ mi-a zis ca habar n-am ce-i aia adresa de mail pentru ca el n-a prins ideea de domeniu, am inteles eu cum sta treaba cu personal branding si mi s-a inradacinat ideea ca orice s-ar intampla nu voi renunta la a ma introduce Mariuca Nastasiu si atat. inca nu pot sa imi explic de ce unii imi spun ca nu am credibilitate… ma prezint drept cine sunt intr-adevar, nu imi pun o masca si nu joc un rol, nu port un nume fals (asa scrie si in certificatul de nastere) si nu am niciun motiv sa ma ascund de nimeni.
da, am lucrat, lucrez si voi lucra la foarte multe proiecte, dar toate vin si se duc. asa cum multi lucreaza la imaginea si numele firmei pe care o conduc/reprezinta, la fel si eu mi-am propus sa lucrez la imaginea si numele meu. ma asociez cu multe nume, dar nu vreau sa ma identific cu ele, oricat de ignoranta as parea. nu vreau sa fiu “aia de la firma X, habar n-am cum o cheama” sau “tipa care s-a ocupat de evenimentul Y, imi scapa numele”. refuz sa ma bag intr-o oala cu toti ceilalti, tocmai pentru ca nu stau intr-un singur loc. si imi place ca oamenii alaturi de care lucrez imi cunosc intai numele si imediat dupa aceea activitatea profesionala. iar semnatura mea din e-mail e alta, in functie de persoana careia ii scriu – i don’t really like that shit, dar oamenii nu inteleg, asa ca ma impac cu asta pana in momentul in care Nastasiu Inc. va fi un brand de sine statator, inregistrat pe unde trebuie si facut totul ca la carte
mi s-a intamplat sa fiu la casa intr-un market din Piatra-Neamt, pregatita sa platesc ce am cumparat, cand am auzit de la casa alaturata “uite-o pe Mariuca Nastasiu, cea cu Filmul de Piatra!” si mi-am zis “da, se poate! chestia asta chiar functioneaza!”, apoi m-am intors catre acea persoana si am zambit.
stiu ca sunt egoista, dar singurul lucru de valoare pentru mine si care ma reprezinta intru totul este numele meu, identitatea mea. de aceea nu voi renunta niciodata la el, la mine, la ceea ce sunt.
Read More
ma intristez grozav cand vad cat si cum judeca toata lumea pe toata lumea, cand vad cat de mult conteaza hainele si bijuteriile si cat de putin lumina din ochi si zambetul de pe buze. pana si sarbatorile si mersul la biserica au devenit imprejurari numai bune pentru rautati.
de exemplu marea sarbatoare care are loc la Iasi de cateva zile m-a dezgustat total. nu merg la biserica atunci si atat cat “trebuie”, merg atunci cand simt nevoia. conteaza cu ce te duci in minte si in suflet, nu ce ai pe cap si pe trup.
o sarbatoare care se vrea a fi o intoarcere catre cele sfinte, macar o data pe an, este de fapt un balci cu baloane, cruciulite fosforescente, kurtos (fiindca suntem romani si e sarbatoare romaneasca), mici si cefe late – pentru ca asta te intampina la intrarea in curtea Mitropoliei. simplitatea si piosenia sunt departe pana si de inaltele fete bisericesti. nu pun la indoiala ce e in sufletele lor, dar imaginea afisata si opulenta sunt la mare distanta de cele sfinte.
nu se satura nimeni de atata superficialitate? sunt toti atat de porniti impotriva nu-stiu-cui, nu stiu nici ei de ce, dar e clar ca ceea ce fac altii nu e niciodata bine. imi sunt atat de dragi oamenii care iti zambesc pe strada daca te vad trist si ingandurat, oamenii care nu fac tot posibilul sa iasa in evidenta si nu vorbesc decat daca sunt intrebati, copilasii care se uita in ochii tai si cu mutrisoarele lor inocente iti aduc aminte ca mai exista fericire si sperante. si stiu, in naivitatea mea, ca oamenii pot fi buni si calzi si pot lasa deoparte falsitatea, egoismul, egocentrismul si ignoranta.
pentru tot ceea ce faci la un moment dat iti vei primi rasplata, fie de bine, fie de rau. eu spun intotdeauna ca astrele se aliniaza in favoarea/defavoarea mea, adica universul reactioneaza la ceea ce fac, deci ceea ce dau, primesc. unele lucruri le fac probabil fara sa imi dau seama si stiu ca sunt si eu foarte rautacioasa daca sunt provocata, dar incerc sa repar asta prin privirile senine si zambetele pe care le ofer celor care-mi sunt dragi, oamenilor pe care ii intalnesc zilnic.
acum judecati-ma!