Un motiv important care m-a facut sa lipsesc atat de mult de pe blog, a fost sirul lung de lucruri care se schimbau in viata mea si despre care simteam atat de mult nevoia sa scriu si sa le scot din mine – cu gandul ca astfel le voi accepta mai usor sau totul va reveni la “normal”. Insa am decis sa nu fac asta, sa nu deschid anumite subiecte gandindu-ma la ceilalti, sa nu-i deranjez si sa nu-i supar pe altii, in timp ce eu simteam ca ma inec.
Intre timp m-am salvat si mi-am dat doua palme, realizand ca ceea ce simt si gandesc trebuie sa conteze si sa aiba sens in primul rand pentru mine. Daca in scrierile mele se regasesc si altii, foarte bine! Voi fi mai mult decat incantata ca nu sunt singura in aceasta situatie. In schimb, daca se subtiaza si mai mult randurile, voi fi la fel de fericita, stiind ca imi raman aproape oamenii care apreciaza sincer ce debitez aici, ori imi sunt asemanatori in diverse aspecte ale vietii.
Dupa intemeierea familiei eram constienta ca se vor transforma prieteniile, insa nu m-am gandit cat de mult ma va afecta acest lucru la nivel emotional, facandu-ma in unele momente sa imi pun la indoiala capacitatea de a socializa, de a mentine relatii, de a lua decizii, uneori indoindu-ma si de propria inteligenta.
Sunt un om loial si de cuvant, nu imi ofer prietenia oricui, insa nu sunt nici salbatica – daca simt ca am subiecte de discutie si viziuni comune, stau cu placere la povesti atunci cand timpul imi permite. Iar putinii prieteni pe care ii mai am acum (pot fi numarati pe degetele de la o mana – si imi mai raman degete), au aparut pe necautate si pe neasteptate. In timp am devenit, in schimb, foarte radicala: nu mai am timp si energie pentru drame si copilareli din partea unor oameni care pretind a fi maturi, iar acum daca m-ai ranit, nu ezit sa iti inchid usa in nas.
Inafara de fratele meu – care este principalul Best Friend Forever de cand m-am nascut, si sotul – care imi cunoaste starile dupa cum respir, mai sunt cativa omuleti dragi pe care i-am cunoscut in diverse momente ale vietii, insa care mi-au demonstrat (si carora le-am demonstrat la randul meu) ce inseamna cu adevarat sa alegi sa faci parte din viata cuiva, dupa ce ii cunosti bunele si relele. Pentru ca in momentele frumoase e distractie si e misto si unde e voie buna si veselie vrea toata lumea, doar ca atunci cand apare greul, momentele triste si urate din viata iti testeaza cu adevarat rezistenta in relatii. Iar eu aici m-am (si am) pierdut.
In anii mei 20 pot spune ca m-am definit ca om, cum e firesc, si mi-am definit si rolul de prietena pe care il pot purta – ce fel de prietena imi doresc sa fiu: prezenta, deschisa, pregatita si cu o vorba buna, doar cu o ureche de ascultat, doar cu un umar de plans, ori cu o mana de ajutor intinsa la nevoie. Si chiar daca in unele cazuri stiu ca am exagerat si am dat mai mult decat puteam emotional la momentul respectiv, nu am cerut nimic in schimb si mi-am inghitit dezamagirile. Care au facut un mare bulgare ce s-a rostogolit apoi peste acele prietenii pe care le credeam trainice, in momentul in care a aparut greul si la mine.
Indiferent cand apar in viata ta, copiii mereu ii vor supune la teste pe cei din jurul tau. Daca vrei sa afli cine e menit sa fie pana la final in viata ta, fa un copil (GLUMESC de amorul artei! Nu faceti copii din asemenea motive!).
Odata cu venirea celor mici pe lume, a disparut disponibilitatea mea fizica, psihica, emotionala, iar timpul mi-e limitat, totul fiind programat in functie de mese, scutece si somnuri, in functie de unde pot lasa copilul cat bem o cafea, in functie de cat si cum s-a dormit in noaptea precedenta, in functie de muci, dinti, febre samd. Si tot odata cu venirea lor, au venit si sfaturile nesolicitate, solutiile “miraculoase” pe care mereu ceilalti le stiu mai bine, chiar daca nu se potrivesc in sablonul meu de viata si toate parerile si replicile (aparent binevoitoare) care nu erau decat o hrana a propriului lor ego si o cerere disperata de validare, iar pentru mine ace si cutite, pumni si picioare date atunci cand deja eram destul de ravasita de realitatea in care abia pasisem cu un bebelus in brate.
Pentru ca nu este usor sa auzi “nu ai incercat suficient” atunci cand plangi ca puiul tau iti refuza sanul, desi incerci de 2 luni sa te pompezi, sa mentii lactatia si sa ii oferi laptele tau cu speranta ca de data asta nu il va mai da afara imediat.
Si nu e deloc placut sa auzi la doua zile dupa nastere “dar ai cam ramas cu burtica, mai scapi de ea?”.
Nu cred ca ar vrea cineva sa auda ca nu face destul de bine si nu este destul de bun, cand deja a trecut de pragul a ceea ce poate omeneste sa faca un corp, un suflet.
Asa ca usor-usor, am inceput sa tac si sa ma retrag in sanul familiei mele proaspat create, sa imi ingrijesc ranile si sa decid cui ii mai dau din energia mea. Si s-a plans. Mult. Foarte mult. Dar la fel ca cicatricea de dupa nasteri, e vindecata. Simt, e acolo, stiu de la ce este, dar e vindecata si nu mai doare – chiar daca mult timp durerea m-a indoit sau m-a tinut in pat.
Draga mea Roxalee, a publicat de curand o carte care mi-a dat KO si m-a facut sa am curajul sa scriu acum despre acest subiect dureros. Desi este o carte pentru copii, poarta un mesaj care ii poate ajuta si pe parintii si bunici sa inteleaga importanta si sensul prieteniei in vietile noastre, asa ca voi lasa un mic citat aici:
“-Nu te las pentru ca nu mai tin la tine, spuse Max incet. Ma indepartez pentru ca imi pasa de mine. Vreau sa fiu un catel fericit, care se simte in siguranta, se bucura de joaca si nu traieste mereu cu frica si neliniste in suflet.”
Cartea se numeste Max si prietenul care s-a schimbat (o gasiti la Carturesti si la Roxalee – pentru mai multe detalii intrati pe pagina ei).
Iar eu, la fel ca si Max, imi voi aprecia intotdeauna prietenii pentru ceea ce au adus bun in viata mea, pentru lectiile pe care le-am invatat impreuna, pentru frumusetea momentelor petrecute impreuna, voi fi mereu recunoscatoare pentru ca ni s-au intersectat drumurile pentru ca fiecare sa evolueze in propriul drum in viata. Doar ca prietenia trebuie sa te hraneasca, nu sa te secatuiasca de energie si sa te faca sa te pierzi pe tine insuti.
Pretuiti-va suficient incat sa stiti cand sa continuati si cand sa va imbratisati oamenii dragi, dar mai ales cand e momentul sa le dati drumul din stransoare.