Amintiri de peste continente
Deschid si eu laptop-ul dupa o luna de stat pe tusa, cu gandul sa caut o reteta de prajitura pentru maine seara. Si realizez ca un mare camion cu cenusa trebuie sa imi torn in cap, pentru ca va sunt datoare cu povestile mele de calatorie. Asa ca e musai sa concentrez 15 zile de Asia intr-o postare, musai-si-neaparat, pana intram in noul an.
Inainte sa plec imi propusesem sa scriu cate putin in fiecare seara, insa atunci cand ajungeam in camera de hotel, eram stoarsa de energie – sau imbibata cu energie negativa, pe care preferam sa o elimin prin somn. Am reusit, totusi, sa postez in fiecare zi cateva poze, toate adunate acum intr-un album pe facebook.
Nu cred ca v-am mentionat faptul ca aceasta calatorie a inceput de la poarta cu numarul 13 a Aeroportului Henri Coanda – pentru mine deloc de speriat, pentru ca, fiind nascuta pe 13, toate superstitiile se anuleaza in cazul meu 
asa cum s-a si intamplat, de altfel. Visul de a zbura din nou s-a realizat, de data aceasta cat sa-mi ajunga: 11-13 ore de zbor. Dar care au trecut placut, fara incidente, cu melodiile din musical-ul Aladdin, 7-8 filme si vreo 4 episoade dintr-un serial – in total in zborurile dus si intors.
De cand am revenit am spus aceleasi povesti de zeci de ori si de fiecare data cand ma mai intreaba cineva cum a fost, gandul meu zboara acolo si parca ma vad inca pe stradutele din Seul, pe plaja din Busan, sau prin minunatele gradini japoneze. Doua tari total diferite de lumea occidentala, total diferite chiar una fata de alta.
Daca nu am timp sa stau la depanat amintiri cu cei care stiu ca am fost plecata, cu siguranta trebuie sa raspund la o singura intrebare: unde ti-a placut mai mult – in Coreea de Sud sau in Japonia?
O intrebare pentru al carei raspuns nu trebuie sa ma pregatesc prea mult. Stiu clar: Coreea de Sud este divina! Acolo totul este viu – plin de culoare si energie pozitiva. Acolo abia acum se deschid portile pentru turistii din afara Asiei, asadar atunci cand vad o figura occidentala, cu ochi deschisi la culoare (si eventual si blonda), imediat te trag de maneca, iti admira si iti analizeaza fiecare trasatura in parte. Cu toate acestea, cele mai multe “poze cu maimuta” le-am facut in Japonia – acolo se opreau grupuri mari de liceeni si se uitau dupa noi, iar eu, de dragul lor, faceam cu mana si sa vezi atunci chicoteli si uimire pe chipurile lor.
Coreea e plina de caldura, bunatate si prietenie, e locul in ale carui valori m-am regasit in mare masura. Cuvantul dat e lege, respectul oferit e si cel primit, familia e totul. Palatele imperiale si templele budiste sunt bijuterii grandioase. Oamenii au o eleganta si o gratie regale… In Coreea m-am simtit rasfatata de viata si de ce mi-a fost dat sa traiesc.
Nu neg faptul ca Japonia are frumusetea ei. M-au atras si impresionat dintotdeauna povestile gheiselor si istoria samurailor, am fost fascinata de meticulozitatea japonezilor si de superbele lor gradini, iar palatele, templele budiste si altarele sintoiste sunt grandioase si impunatoare. Insa oamenii sunt prea reci si prea seriosi pentru “gustul” meu. Din pacate nu am reusit sa socializez prea mult cu localnicii din doua motive mari si late:
1. Nu cunosteau limba engleza.
Si/Sau
2. Nu aveau timp de pierdut cu un turist oarecare.
Am plecat la drum plina de emotie si de cearcane si m-am intors si mai plina de emotie, cu si mai multe cearcane, insa cu multe cadouri, poze si mai ales amintiri care ma fac sa zambesc, atunci cand imi ies in cale, in orice stare as fi. E foarte greu sa pun in scris tot ceea ce am simtit atunci si simt si acum, insa stiu sigur ca toate alegerile din viata mea de pana acum au fost cele corecte, care m-au facut sa ajung aici, asa cum sunt astazi.
Si pentru ca e final de an, mentionez ca gandurile mele de recunostinta se indreapta catre voi toti cei care mi-ati fost vreodata alaturi si alegeti sa imi fiti in continuare, imi sustineti visele, imi dati o palma dupa cap cand fac sau spun vreo prostioara. Ma declar onorata sa va fiu prietena!
Cu mare drag de voi,
Tipa cu pantofii galbeni 
