final…

Posted by Tipa cu Pantofii Galbeni on Jun 11, 2009

“liceu, – cimitir/al tineretii mele –“

asa incepe una din poeziile lui George Bacovia, poetul care mi-a dat batai de cap in incercarea mea de a-l intelege. pentru mine, liceul nu a fost un cimitir in sensul macabru, ci in sensul pur, al locului de veci, linistit, pustiu dar mereu verde, locul in care poti reveni pentru a regasi momentele de rascruce, momentele de fericire dar si de tristete.

aici mi-am ingropat eu copilaria. am batut la usa lui nenea Hogas pe la varsta de 11 ani, cand nu eram eu prea lamurita in legatura cu ceea ce inseamna “liceu”. eram o fetita blonda, fara codite, fara fundite – deja trecusem la o etapa mult superioara altora de seama mea, eram intr-o institutie care, dupa parerea mea, impunea o oarecare seriozitate si decenta. trecerea brusca de la scoala primara la liceu m-a determinat sa ma dezvolt nu doar spiritual, ci si fizic, mult mai devreme decat era programat.

a urmat apoi adevarata viata de liceu, clasele 9-12. fetita blonda, fara codite, mica si firava, sensibila si aparent naiva, si-a pierdut o parte din calitatile de alta data: a devenit, treptat, satena, roscata si in final bruneta si si-a impletit codite, probabil in cautarea copilariei, a ramas mica si firava, sensibila si aparent naiva, dar in interior incredibil de meticuloasa, genul de persoana care patrunde in esenta lucrurilor, cand ceva scartaie. calma in general si agitata in pragul unei testari, zapacita in cercul de prieteni dar serioasa in prezenta adultilor, mi-am asumat intotdeauna lucrurile spuse sau facute si am incercat sa creez un echilibru in viata.

am incercat sa evit conflictele, desi de multe ori am fost captata in mijlocul lor in mod involuntar, mi-am dozat cunostintele si am reusit sa revin cu picioarele pe pamant si sa fiu constienta de tot ce se intampla, chiar daca unele lucruri imi sunt inca inexplicabile. am invatat ca indiferent de capacitatile intelectuale ale persoanelor pe care le intalnesti, de la fiecare poti invata cate ceva, dar si ele la randul lor, pot invata ceva de la tine.

aici mi-am facut prieteni, insa nu doar in randul elevilor. mi-am respectat profesorii desi in mare parte nu am fost de acord cu sistemul fiecaruia de predare/testare. sunt, in final, constienta, ca toti: colegi, parinti, profesori, prieteni, au contribuit cate putin la dezvoltarea mea, la croirea unui inceput de drum, pe care de acum va trebui sa il urmez singura.

in acest cimitir in care am cautat coltul potrivit pentru a-mi lasa copilaria, nu am fost singura. mi-am gasit un prieten de nadejde caruia i-am suportat ifosele, i-am oferit un umar pe care sa planga, pe care mi-am descarcat fara sa vreau nervii, caruia m-am straduit sa ii fiu aproape cat am putut de mult. iar el, la randul lui, a facut pentru mine aceleasi lucruri si m-a certat sau m-a sfatuit cand a fost cazul. cu totii il cunoasteti, asa ca nu ii voi spune numele. el stie toate acestea si sper sa fim si mai departe la fel.

va doresc o viata insorita, iar voua, colegilor, sa fiti fericiti si multumiti de calea aleasa.

si lacrimi.