Despre cele mai frumoase picioruse
De un an si aproape 5 luni sunt indragostita iremediabil de micutele picioruse din casa noastra. In fiecare zi ma bucur de sunetele facute de ele cand ating parchetul la fiecare pas, cand le vad pe varfuri in pas de balet sau pur si simplu cand sunt asezate elegant unul peste celalalt, asa cum micuta mea domnisoara statea si in burtica.
Fetita mea cu picioare lungi si zvelte este foarte constienta de atuurile ei, asa ca stie sa le scoata in evidenta si sa pozeze ca o adevarata profesionista.
Insa acum un an si aproape 5 luni, un om cu mai putina mila si bunavointa, mi-a sadit neincredere si teama in ceea ce urmau a fi pasii copilului meu. Si multumim lui Dumnezeu ca inca o data fiica noastra a demonstrat contrariul.
In spital, a doua zi dupa venirea pe lume a Medeei, a venit in salon doctorul neonatolog pentru a-mi prezenta situatia fizica a bebelusei. Nu a avut nimic bun de spus, ca o “incununare” a starii in care eram deja…
In viziunea dumneaei, copila mea era plina de probleme: nu ii vazuse ochii deschisi, deci probabil nu are globul ocular format si nu se stie daca va vedea vreodata; are “trasaturi speciale” si ar trebui sa ii fac un test genetic pentru ca e posibil sa aiba un sindrom; are suflu la inimioara; are picioarele strambe si e foarte probabil sa aiba nevoie de ghetute ortopedice toata viata. Si ca sa fie treaba “buna” pana la capat, in ziua urmatoare, dupa testarea auditiva, vine si imi spune ca “pe langa toate problemele pe care le are deja, nici nu aude prea bine”. Eh si aici mi-a pus capac si i-am zis, in termeni mai elevati, desigur, “ia mai vezi-ti de treaba, cucoana, ca habar nu ai ce spui! Copila mea e perfecta!”.
Copila mea era si este perfecta: cu ochii mari, cu glas impunator, cu pas hotarat si inima curata!
La 10 saptamani de sarcina am facut Panorama, testul de ADN fetal din sangele matern, care iti spune tot ce e important de stiut despre bebelusul din burtica – o analiza pe care o recomand cu toata increderea – asa ca stiam sigur ca puiul meu este perfect sanatos. Iar la cat de contorsionati cresc omuletii in burtica, cum sa dam verdicte din prima zi de viata cum ca nu va merge corect fara ajutorul unor proteze?!
Dar arunci, cu pruncuta in brate, simteam cum viata mi se scurge de la mijloc in jos, singura si izolata de orice cunoscut, intr-un salon cu 27 grade si inca doua mame cu bebelusii lor, care mai de care mai galagios. Cele doua zile de stat in spital au fost cele mai lungi din viata mea si cele mai lipsite de empatie din partea celor in grija carora ne aflam si eu si copila, zile pline de intrebari, lacrimi, griji si ganduri la care nimeni nu avea un raspuns sincer si clar. Si nici eu nu stiam ce sa transmit acasa, unde venirea pe lume a Medeei a luminat cerul tuturor; cum sa le aduc eu nori atat de curand?
Nu am spus nimanui ce se intamplase in spital, ce mi-a spus doctorita si ce a notat pe hartiile de externare, pana am ajuns acasa si le-a vazut sotul meu. I-am spus din start ca fata e bine, el, temator, a cerut confirmare si de la o cunostinta din domeniu, iar dupa prima vizita a doctorului pediatru ales, a inteles ca instinctul meu nu ma minte, ca Mede e sanatoasa si in parametri.
Singura situatie, care nu a fost totusi atat de grava cum spunea cucoana respectiva, a fost pozitia nefireasca a picioarelor, din cauza modului in care bebe a stat in burtica, avand mititica si craci luuungi ?(insert aici melodia lui Stratan cu “un metru si jumati numa’ di chisioari”). Lucru rezolvat cu masaj si gimnastica, plus o perioada de cateva saptamani in care i-am pus cate doua scutece, pentru a forta repozitionarea picioruselor.
Si acum, cand pretioasa a inceput cu incredere sa paseasca, vedem ca totul a dat rezultate si ca mersul este corect, normal, natural. Asa cum nu m-am indoit niciodata ca va fi.
Asa ca dupa un an si aproape 5 luni, ma uit cu tot mai multa admiratie la micuta balerina si la minunatele ei picioruse care o vor purta cine-stie-pe-unde in drumul vietii.
P.s.: Se pare ca abia acum am reusit sa gasesc puterea de a scrie si de a posta, fara lacrimi si nod in gat, despre ce am trat in spital in primele zile de viata ale Medeei. Nu stiu de ce am simtit sa scriu asta, dar stiu ca ajuta, cumva, pe cineva.