Portretul din oglinda
Intr-o lume “senzationala” ce se hraneste cu informatiile despre vecini si caprele lor, am naivitatea de a sugera sa isi faca fiecare ordine in propria casa, lasand competitia stupida deoparte si asumandu-ne alegerile in aceeasi masura cu greselile. Pentru ca lumea suntem noi si noi o cream cu bunele si relele pe care le infaptuim.
Mereu ma intreb cum ar fi ca in urma fiecarei tragedii despre care se afla (pentru ca, hai sa o zicem pe bune, aflam doar 1% din ce se intampla cu adevarat in fiecare zi in toata lumea) oamenii chiar sa invete ceva – altceva inafara de lamentari, aruncatul cu vina, datul cu parerea si agravarea scenaritei prin expunerea continua la subiectul aruncat de mass-media ca o bucata de mamaliga la caini. Traim intr-o lume nesigura, care se uita la prea multe filme politiste si are acces la informatii pe care, din pacate, nu are capacitatea de a le filtra, o lume ce alege sa traiasca mai mult in mediul virtual, pentru ca acolo se simte in siguranta si isi poate ascunde adevarata identitate (pe care la un moment dat o uita pe deplin, traind mecanic restul vietii), alimentata de o media care serveste publicului frunze taiate in boluri de portelan cu tacamuri de aur.
Da, agresivitatea si faptele de violenta, razboaiele, incendiile si calamitatile, accidentele, distrugerile voite de bunuri si mai ales curmarea de vieti nu sunt lucruri peste care sa trecem nepasatori, insa bine ar fi nici sa nu ne asociem la fiecare pas cu aceste subiecte.
Da, traim intr-o lume plina de rautate, de oameni nebuni si criminali – daca asta alegem sa vedem, doar asta ni se va arata, iar aceasta boala se va extinde pana ne va nimici ca specie.
Da, statul exista pentru interesele celor care il conduc, restul fiind pe cont propriu si avem puterea sa schimbam tot ce nu ne place in jur incetand sa ne plangem si incepand sa facem ceva, fiecare in dreptul lui, NU injurand si scuipand venin catre faptasi, pentru ca asta sigur nu ne pozitioneaza superior lor.
Consider ca acuzatiile aruncate in neant, deschiderea propriilor anchete si trasarea strategiilor nu ajuta cu absolut nimic: cladirile nu se repara cat inchizi si deschizi ochii, incendiile nu se sting cat faci un gest cu mana, in semn de stergere a peisajului sumbu pe care il vezi, si mai ales, oamenii nu revin la viata dupa ce isi arunca toti deseurile (psihice, emotionale sau de care vreti) in curtea unui nefericit caruia imprejurarile i-au permis sa comita nestingherit fapte infioratoare, impartind acum din nefericirea lui altora.
Sunt tragedii la tot pasul in toata lumea – oprindu-ne la fiecare sa le despicam si sa cautam vinovatii, nu facem decat sa ne ratam vietile, fara a ajuta in vreun fel pe cei implicati direct. Empatizam pana la epuizare cu victimele si ajungem sa traim in teama, mai apoi in ura fata de tot ce ne incojoara, pana la detestarea vietii pe care singuri ne-am creat-o, in urma mizeriei in care am acceptat de buna voie sa ne inecam.
Toti vrem adevarul si dreptatea, dar cati dintre noi suntem capabili sa le acceptam, cand noi nu stim decat sa traim in dezbinare, improscari cu noroi si vorbe negandite? Cum putem sa punem in discutie un “viitor mai sigur” atunci cand tot ce ne preocupa este trecutul?
Poate e momentul sa schimbam perspectiva si sa privim catre prezent, catre noi insine, sa nu mai analizam “cum ar fi fost daca…” si sa acceptam ca trecutul nu va putea fi schimbat decat traind altfel prezentul, invatand din lectiile care ni se ofera cu fiecare privire in jur. E timpul sa nu ne mai luam educatia exclusiv de la TV si din internet, ci sa o cautam in familia si in comunitatea de care apartinem, ascultandu-ne unii pe altii si intelegandu-ne nevoile.
Sa mai ridicam totusi din cand in cand ochii spre Cer, multumind pentru zilele in care o putem face…