Povesti turcesti (6)
Inca una si ma duc… acasa!
Incep sa simt un amestec de oboseala, emotie, foame (am mancat, dar iar mi-e foame), dor, vreau sa plec dar vreau sa mai stau… si alte cateva chestii marunte pe care nu le deosebesc prea clar pentru a le mentiona.
Astazi am facut o plimbare in partea veche a orasului Antalya, dupa care am urmat programul de vizite la hoteluri, care s-a terminat undeva in jurul orei 7. Au fost momente de enervare si tensiune pentru unii, momente de relaxare si mi-se-rupism pentru altii, iar pentru mine detasare totala de orice situatie. E normal – incepe sa existe o presiune cauzata de oboseala in principal, dar se poate trece peste asta. La fel mi s-a intamplat si mie in calatoria in Coreea de Sud si Japonia. Noroc de Akin, ghidul nostru de aici, ca e rabdator si trece cu vederea destul de multe – insa unii intrecsi limitele lui.
Cazarile incep sa ne aduca din nou cu picioarele pe pamant, sa ne intoarca gandurile de la soare si relaxare, inapoi la frig si treburi ce tin de munca.
Daca aseara am incheiat ziua cu Lana del Rey si Young and Beautiful, la karaoke (da, am cantat!), in seara asta inchin un pahar de Tuborg in balconul camerei, impreuna cu draga coleguta timisoreanca, dupa ce am facut o tura de buticuri.
Maine urmeaza ultima zi de alergatura. Asa ca ma opresc aici cu povestitul.
Güle güle!