asteptarea schimbarilor sau schimbarea asteptarilor?
nu sunt ambitioasa, nu ma trantesc cu fundul de pamant si nu ma dau cu capul de toti peretii daca ceva nu imi iese sau lucrurile nu merg asa cum imi doresc. pentru ca am invatat sa am rabdare, sa primesc lucrurile asa cum vin, indiferent cat de mult sau putin efort am depus. dar am planuri si vise si de fiecare data cand mi-am propus un lucru, l-am dus la indeplinire.
nu pentru ca am primit critici din stanga si din dreapta si nu pentru ca toti mi-au spus ca nu pot sau ca ma irosesc. nu! am facut ce mi-a stat in putinta pentru a-mi fi bine, pentru a fi multumita de mine si de realizarile mele. pentru fericire. nu asta vanam toti o viata intreaga? nu am facut lucruri marete, dar am facut ceva… si reusesc putin cate putin sa cresc si sa devin din ce in ce mai increzatoare in fortele mele si mai ales sa vad ca ramane ceva in urma mea.
trebuie sa mai lucrez, insa, la asteptari. cred ca e operatia cea mai grea pe care trebuie sa o fac si, la fel ca in celelalte cazuri, va trebui sa fie o miscare brusca. sunt vinovata pentru toate alegerile proaste din viata mea, insa nu le regret, pentru simplul fapt ca am ales sa vad mereu partile bune din oameni si niciodata nu mi-am pierdut speranta ca oamenii se pot schimba. dar daca noi nu constientizam ca este ceva in neregula, cum ne-am putea schimba?
iubesc oamenii si iubesc sa ii vad zambind, iubesc sa stiu ca un milimetru din zambetul lor mi se datoreaza mie. de aceea ofer orice am la indemana: un umar pentru plans, o gluma buna, o carte, o prajitura, un pahar cu apa, o imbratisare, dar de cele mai multe ori sufletul meu pe tava si nu ma plang cand trebuie sa il matur de pe jos, pentru ca il dau de bunavoie si fiecare om pe care il cunosc are bucatica lui de teren acolo. mai ales, din tot ceea ce ofer, spun “iarta-ma!” atunci cand stiu ca am gresit.
in momentele de luciditate ma intreb cam cat mai rezist sa le dau celorlalti un deget si sa accept sa mi se ia totul… nu doar degetul oferit, nu toata mana, ci TOTUL… fara a primi inapoi nici macar o privire. ba chiar sa mi se mai ceara si altceva…
am noroc de putinii (foarte putinii) prieteni care imi dau bucati din sufletul lor pentru a-l completa pe al meu.