10-2-10 proba…
Nu, nu… nu pregatesc vreun show sau stiu eu ce eveniment in genul celor de pana acum. Insa mi-e tare bine de cand am revenit acasa si mi se intampla lucruri care imi indica faptul ca a fost decizia corecta. De altfel, nu m-am indoit niciodata ca imi va fi bine acasa, in ciuda piedicilor.
Ma chinui de o saptamana sa scriu pe blog, dar mi s-a stricat “magaoaia” (laptopul) – se simtea abandonat de cand lucrez si nu il mai deschid cu saptamanile, asa ca a decis sa ma paraseasca… iar cu programul meu, nu am cand sa ajung cu el la doctor 
Si tot incerc eu de vreo saptamana sa va povestesc ce s-a mai intamplat spectaculos in vietisoara mea, insa pana si tableta imi pune piedici si, pe langa faptul ca nu pot folosi aplicatia de administrare a blogului, nu imi salveaza nici ciornele. Si am zis: hai ca azi poate merge sa folosesc browser-ul, babeste si fara scurtaturi! Deocamdata nu s-a blocat…
Si… ce mai faceti voi?
Eu sunt bine, am incheiat cu nuntile de anul acesta si am intrat intr-un program normal. Nu ma plang ca timpul trece repede, pentru ca el stie mai bine ce are de facut si am realizat cat am crescut in momentul in care am vazut-o pe Roxani a mea mireasa. Nu cred ca am scris vreodata despre ea, tocmai pentru ca face parte dintr-un set de amintiri legate de copilarie pe care am vrut sa-l tin pentru mine. Ne stim de cand aveam 2-3 ani si am crescut impreuna. De dimineata pana noaptea faceam baie la papusi si pisici, le infasam ca pe bebelusi si le hraneam, ori ne prefaceam ca suntem intr-un show de talente (ea era intotdeauna Madalina Manole, iar eu Loredana Groza – pentru ca ne ajuta culoarea parului pe amandoua) sau goleam dulapurile de haine ale mamei si mamaiei si faceam parada modei. Acum nu mai stricam pantofii si rochiile lor si ne permitem sa le avem pe ale noastre. Chiar daca vorbim si ne vedem extrem de rar, prietenia noastra e tot acolo. Uneori nici nu mai avem nevoie de cuvinte. Acum ea e la “casa ei” si eu astept cu nerabdare un nepotel (sau o nepotica)!
Lucrurile merg din ce in ce mai bine si la munca – by the way, ieri am implinit 2 luni! 
Minune ca am rezistat pana acum, sper sa nu dau inapoi, ca ma bat singura! Sunt incantata tare ca am gasit ceva sa-mi placa, eu fiind aia care zicea ca daca vrei sa ma omori, leaga-ma de un scaun 8-10 ore si da-mi de lucru. Avantaj tot eu, ca pot sa fac ceva ce-mi place. E frumos sa scrii povesti si sa faci descrieri toata ziua, desi in ultima vreme am fost mai ocupata cu altceva… o sa va spun pe 6-7 noiembrie! 
Asa se explica si de ce nu am mai scris povesti si pe aici.
Bine ca starea de “normal” nu ma tine prea mult, pentru ca mereu caut activitati, iesiri si lucruri de facut, astfel incat sa nu ma plictisesc. Bine, precizez ca fac asta in limita timpului disponibil… Ah, si lucrez de zor si la gentute! Acum e aproape gata a 10-a, iar mama e si ea prinsa de zor in activitatea asta – intr-o seara am ajuns acasa si am gasit 3 randuri pregatite pentru o geanta, deci mai are putin si ma lasa fara activitate de relaxare. Ori imi gasesc eu altceva, ori o pun pe ea sa imi impleteasca un pulover (din ata, nu din hartie!).
Acestea fiind scrise, va pup si ne citim cat de curand! Fiti pe faza la inceputul lunii noiembrie!
Magaoaie :)))