Mariuca Nastasiu

tipa cu pantofii galbeni

cum ne mai alintam?

Posted by on Sep 30, 2012

nu cred ca exista cuplu care sa nu aiba propriile alintaturi, un soi de “limbaj secret” care nu e intotdeauna secret, iar uneori, pentru barbati, e jenant si chiar e mai bine sa ramana doar intre cei doi. la urma urmei, cuvintele de alint sunt pentru momentele petrecute in cuplu, in intimitate. parca isi pierd din importanta cand sunt spuse si in public. anyway, oricat de indiferenta ar parea o persoana, in cuplu tot reusesti sa-i mai smulgi cate o mangaiere si o vorba dulce.

sa incercam sa le impartim cumva… sunt cele foarte utilizate, auzite atat de des, incat spui ca toti fac parte din aceleasi cupluri si e plina lumea de “baby”, “pui”, “ursulet”, “pisoi” (“pisi”, “pisicel”, “motanel”, “miaunel” etc), “iubi” (“iubirica”, “iubitel” si alte derivate). update: extraordinar de folosit si de enervant este “guritza”. apoi sunt cele mai putin utilizate, poate chiar la origine jigniri, un pic mai rar intalnite decat precedentele: “maimutica” (maimutel), “dracusor”, “marmotica”, “prostanac/a”, “blondo”, “idiotule”, “fata”, “nevasta”, “barbate” si care or mai fi. cea de-a treia e categoria aia in care intra prenumele persoanelor sub diferite forme sau chiar porecle care mai de care: “Inutza”, “Zanica”, “Patrocle”, “Robin Hood”, “Aladdin”, “Snow White” aici lista este infinita.

eu nu le mai suport pe cele din prima categorie. sunt atat de uzitate incat mi se face rau cand le aud, ma zgarie in ureche :)) insa le apreciez pe cele originale. oricum, conteaza cel mai mult persoana care te alinta si care face cuvintele cele mai banale sa sune intr-un mare fel, nu-i asa? poate un “hei, draguta” spus de un nene care te fluiera pe strada, iti suna jalnic si absolut penibil, pe cand atunci cand iubitul tau te suna dimineata si te intreaba “hei draguta, ai facut ochisori?” parca suna altfel, nu?

voi ce alintaturi preferati?

Read More

dulceata de soc

Posted by on Sep 24, 2012

fructe de soc


la fel ca multi dintre voi, in copilarie imi petreceam mult timp la tara, la bunici, in special vacantele. cea de vara era un vis, normal, nu pentru ca scapam de teme, ci putem sa dorm mai mult – mereu am avut o problema cu trezitul la 7.00

normal ca aveam si un partener de joaca si boroboate. ne cunoastem de la 2, respectiv 3 ani (ea e mai mare), deci as putea spune ca ne cunoastem de o viata, fara exagerari. am fost mereu impreuna, fie bune, fie rele si chiar daca nu vorbim zi de zi, sau poate chiar trec luni intregi fara sa auzim vesti una de la cealalta, cand ne intalnim stam la povesti si uitam de tot.

la 10-11 ani, ramanea mai tot timpul singura acasa asa ca o vizitam zilnic, faceam haine pentru papusi, chinuiam pisicile, sau stateam la plaja. intr-o zi ii lasase mama ei clatite, pentru ca ea sa le umple cu ce vrea sa manance: branzica, gem de prune, dulceturi de toate felurile. m-a intrebat si pe mine: vrei o clatita cu dulceata de soc? nu mai mancasem in viata mea, cu oarecare retinere, am zis “da”. si m-am indragostit. le rugam si pe mama si pe mamaia sa-mi faca si radeau de mine, ca nu exista asa ceva, ca cine stie ce “bozi” am mancat. pe la 14-15 ani ma hotarasc sa fac singura dulceata minunata. cer reteta de la mama prietenei mele si plec la cules de soc, impreuna cu prietena mea. foarte usor si rapid am cules o galeata de 5 kg cu soc (precizez ca este vorba despre bobitele de soc, fructe, nu flori). distractia a inceput cand le-am curatat de pe manunchi. e nevoie de rabdaaare! am obtinut aproximativ 2 kg de bobite. reteta spune “kilogram pe kilogram”, adica daca ai un kg de soc, pui un kg de zahar, plus o lamaie taiata bucatele. prima mea dulceata a iesit perfect! i-am vrajit pe tata si pe Dutzi, nu pot spune acelasi lucru si despre mama. ea-i zice “dulceata de nebunele”, pentru ca bobitele de soc seamana foarte mult cu bobitele unei plante toxice si credea ca nu am facut diferenta intre cele doua.

dupa vreo 4 ani de pauza, in weekend am facut din nou dulceata de soc. sambata am cules bobitele impreuna cu un verisor (mi-a luat vreo 2 ore jumatate sa le curat de pe manunchiuri) si am obtinut vreo 3kg si jumatate – dulceata aceasta nu scade la fiert (nu am retinut asta…si am fiert-o vreo 5 ore)… greu mi-a fost cu borcanele, pentru ca nu prea mai aveam goale :)) dar am rezolvat in cele din urma… si  mi-au iesit 3 borcane de 800g si 9 din astea mai mititele. deja sunt impartite: unul la tata la servici, unul pentru cea mai buna prietena, unul pentru verisorul care m-a ajutat sa le culeg, unul o sa ajunga la Dutzi si inca unul pe la Iasi. la anul incep sa le comercializez :P este foarte buna in combinatie cu lapte cu gris, budinca de orez, clatite, sau pe paine cu unt.

fructele de soc crude au un gust ciudat, de iarba verde, sa zicem, dar in dulceata sunt minunate. nu pot sa va descriu cam cu ce ar semana, va spun doar ca au foarte multe seminte, care se simt in dulceata si ii dau o aroma deosebita. in zona noastra fructele de soc ajung la maturitate cam pe la mijlocul lunii septembrie, cu siguranta in Sud sunt numai bune de dulceata spre sfarsitul lui August.

stiu ca socul prezinta foarte multe beneficii, indiferent de forma in care este consumat. ajuta la tratarea acneei si a petelor de pe piele, lupta impotriva reumatismului si a infectiilor, puternic antiinflamator, te ajuta sa alungi raceala mai repede si in cazul in care vrei sa slabesti.

va sugerez sa incercati. veti avea de castigat, pe bune :)

Read More

#priNeamt

Posted by on Sep 17, 2012

frumos sa fii blogger. esti primit cu bratele deschise peste tot. desi poate unii n-au idee ce presupune munca ta. eu nu prea ma consider, dar bine ca atunci cand imi fac aparitia in mijlocul lor nu ne deosebim si primim acelasi tratament :))

acum incerc sa ma intorc la maruntisurile zilnice si sa imi reiau activitatea obisnuita dupa inca un weekend strasnic petrecut cu oameni faini in locuri foarte dragi mie. stiam in mare despre ce este vorba de aici, iar cand Toma mi-a zis sa ma alatur, n-am stat pe ganduri. oricum aveam in plan sa-mi fac aparitia intr-un fel sau altul (muhaha). din pacate (si din fericire, in acelasi timp) vineri nu am putut participa la conferinte, pentru ca era musai sa imi pastrez locul pe care l-am obtinut la master. dar de sambata dimineata nu mi-a mai scapat nimic. am umblat lela prin oras, ne-am cocotat in Turnul lui Stefan, am invatat putina istorie si am admirat orasul de sus. apoi am papat bine la Tequila (au o ciorbita de vita minunata!) si am purces la drum spre Bicaz – Chei, Lacul Rosu, barajul Izvorul Muntelui, debarcader. ne-am plimbat, am ras, ne-am plimbat cu vaporasul si ne-am trimis dorintele in aer cu lampioane, de pe baraj – si ne rugam incontinuu sa nu fim vinovati de incendiile forestiere. masa de seara a fost accesorizata si cu un pachet mire+mireasa la pensiunea Balad’oR. stiu ca am mancat mult si bine…mai mult nu tin minte, pentru ca desertul mi-a taiat filmul: am intuit ca se numeste “prajitura cu visine si palarie de bezea“. DIVINA! o sa vad ce-mi iese si mie intr-una din zilele urmatoare. mnom!

duminica mi-a fost indeplinita o dorinta care nu mi-a dat pace de acum 3 ani, cand tataia a vandut calul alaturi de care am crescut. am vizitat “Herghelia Măriei Sale” (Depozitul de Armasari Dumbrava Timisesti) unde am mangaiat si alintat superbele exemplare si m-am invartit calare de cateva ori. am avut noduri in gat admirand caii si imi venea sa plang de bucurie de cum am ajuns. l-am salutat pe campionul Ogica si ne-am continuat traseul pe la mesterii populari din zona. doamna Rodica Ciocartau ne-a facut o demonstratie de tors si tesut, dupa care ne-a tratat cu delicioasele placinte poale-n brau. nea’ Ion Albu ne-a asteptat cu o palinca grozava si masti cu ajutorul carora sa speriem spiritele rele de Anul Nou (multumim, berea Noroc, pentru suveniruri). Am facut plimbarea de seara pana sus la Cetatea Neamtului, insa prea tarziu pentru vizita, asa ca ne-am incarcat plamanii cu aer proaspat si am pornit spre autocar. jos am facut un mic popas la doamna Ionela Lungu, ale carei maini fermecate modeleaza cele mai frumoase si amuzante figurine din lut, personaje din povestile lui Creanga (am cunoscut-o si pe matusa Mariuca). vorbea asa frumos ca ne-am dat greu plecati…

cand am ajuns acasa, mama m-a luat la intrebari, iar cand a vazut amestecul de entuziasm si oboseala din ochii mei, s-a multumit doar cu micile cadouri si cu bucuria ca am calarit din nou.

multumesc, Toma si Alex pentru ca mi-ati oferit un weekend cum nu credeam ca voi mai petrece prea curand, aici, la noi acasa, #priNeamt! cheers si la mai mare!

 

Read More

event-ing

Posted by on Sep 11, 2012

dupa cum stiti multi dintre voi, ma bag in seama cand e rost de evenimente si nu dau inapoi de la nimic. la inceputul saptamanii trecute am vorbit, dupa o lunga perioada de timp in care nu mai aflasem nimic nou de la dumneaei, cu scumpa mea profesoara care mi-a indreptat pasii spre zona aceasta a comunicarii si organizarii de evenimente si, afland ca in weekend voi fi ocupata cu Hard Enduro Piatra Neamt, mi-a zis “mai fetita, tie iti scapa vreun eveniment? mai anul trecut imi ziceai ca esti pe la concertul Shakirei, prin iarna erai la Filmul de Piatra…”. pai, ce sa fac si eu? ma bag in seama peste tot :)) unii ma vad/simt ca pe un ghimpe in coaste, altii ca pe o lipitoare care ii ajuta, chiar daca face rau. chiar si asa, nu mi s-a plans nimeni pana acum. la urma urmei, nu sunt asa insistenta: daca cineva ma doreste in preajma si considera ca ajutorul meu e binevenit, am grija sa le dau de inteles ca sunt dispusa sa intind o mana anytime.

revenind la Hard Enduro… dragilor, a fost un weekend strasnic! din toate punctele de vedere. ce-mi place mie cel mai mult la evenimente e inceputul, cand se aduna toata lumea si cunosti oameni noi si faini. si cel mai mult urasc ultima zi, cand toata lumea e pe picior de plecare, iar niciunul dintre noi n-are idee cand ne vom revedea. raman doar pozele si amintirile zilelor si noptilor de munca si distractie, priviri si zambete, glume si discutii serioase. am dormit putin si nu-mi pare rau ca am pierdut ore de odihna, pentru ca am castigat pe alte parti. in orele in care am stat treaza, nici nu am simtit cum zboara timpul, iar asta inseamna ca le-am trait intens. ah, nu, a nu se intelege ca o sa ma vedeti in curand pe motor, eu n-as fi in stare sa fac nici doi metri pe motor, unde sa mai incapa vorba de trasee prin paduri/rape/cascade. cinstit zicand, nici pe bicicleta nu stiu a merge drept. dar sunt capabila sa ii apreciez pe cei care fac lucrurile aceastea si sa le port tot respectul.

azi, trecand prin dreptul unui chiosc de ziare, imi sare in ochi revista Men’s Health (adventure), cu Dani Otil pe coperta: “Secretele unui star tv pasionat de enduro”. o rasfoiesc si ajung repede la paginile cu pricina si vad ca vorbeste tare frumos despre enduro (cum ar putea fi altfel?!). mi-au ramas in cap cateva lucruri… era o parte acolo in care spunea ca dupa fiecare curba periculoasa, se uita spre cer si este recunoscator: “Nu stii de ce, dar vrei sa multumesti cuiva. Crezi sau nu in Dumnezeu. Sunt multi oameni care nu cred in nimic si care, dupa anumite sectiuni in traseu, multumesc cuiva: motocicletei, raului, ramului”. foarte poetic-siropos, ce sa zic… dar totodata adevarat. stand la check-point-uri, i-am vazut aproape pe toti “endur-istii” si am putut citi pe fetele lor un amestec de trairi si sentimente: bucurie, teama, pasiune pentru ceea ce fac. in revista mai era vorba si despre altruism, ca acest sport te invata sa ajuti la nevoie si sa nu astepti musai ceva inapoi in momentul urmator. pentru ca poate ai primit deja si e cazul sa dai si tu.

lectii pentru viata gasesti la tot pasul, eu le caut si in evenimentele in care ma implic.

Read More

aceeași Mărie, cu altă pălărie!

Posted by on Sep 6, 2012


hey there, dear friends!

iata ca am facut putina ordine de toamna pe aici si am invatat ca schimbarile trebuie sa fie intotdeauna binevenite, pentru ca asa evoluam.

in luna septembrie de obicei am doua sarbatori importante: ziua numelui si ziua blogului (5 anisooori!). anul acesta, pentru a le marca intr-un mod mai special, am hotarat sa schimb infatisarea si ordinea lucrurilor de pe aici. inca mai am putin de lucrat, dar stiu ca sunt pe drumul cel bun. desigur, motorasul din spatele blogului este o alta Mărie, mai precis Marian…Vlad Marian (James Bond – Style), adicatelea my brother. multumesc, Dutzi, ca-mi suporti figurile si sucesti lucrurile dupa cum te sucesc si eu. si daca tot suntem la capitolul acesta, multumesc si lui Andrei Chirvas, pentru ce vedeti mai sus.

am avut o vacanta cu nimic speciala, dar lunga. intre timp am terminat facultatea si sunt licentiata in Stiinte ale Comunicarii (nu suna asa pompos cum as vrea :( ), m-am intors acasa, in minunatul Piatra-Neamt si am mici proiecte/colaborari…pana ma prind si eu de un program fix pe undeva :) (wish me luck!) si cam atat. inca nu ma marit si nu fac nici bebe, deci nu mai intrebati :)) cand o fi, va anunt, pe cuvant!

all in all…bah, mie-mi place sa scriu si mi-e tare drag de bloguletul meu si de lumea aceasta virtuala. pentru ca am intalnit oameni super faini (sa nu ma intelegeti gresit si sa ma considerati vreo antisociala, am cunoscut oamenii din online si in offline. ha! in your face! :D ). si stiti ce-mi place cel mai mult? ca omuletii astia sunt foarte uniti… imi place sa spun “suflete de motociclisti” (unii dintre ei chiar sunt, pe buna dreptate). de ce? pentru ca atunci cand unul dintre ei cauta ceva sau “s-a ratacit”, exista intotdeauna minimum o persoana care ii sare in ajutor. si totul se rezolva imediat, ca nu doare pe nimeni mana sa dea un “share”. oare de ce doar pe net oamenii sunt mai buni? :)

don’t forget to smile today!

 

Read More