zici ca nu ti-ar placea sa opresti pentru o secunda timpul in loc, sa inghete toata lumea, sa fie liniste deplina, sa nu auzi niciun zumzet, iar tu sa fii singurul care se poate bucura de asta? minti. oricine si-ar dori sa aiba o asemenea putere. imagineaza-ti ca asa poti avea mai mult timp la dispozitie sa-ti faci tema. sau sa te pregatesti pentru un examen. ori sa duci la bun sfarsit un proiect fara sa iti auzi seful zbierand in urechi ca ai depasit deadline-ul. dar ramai singur cu toate. si atunci mai vrei pe cineva alaturi, sa impartiti sarcinile.
nu e ciudat cum in zilele noastre poti obtine orice daca platesti bine? ti-e foame – preferi cel mai scump restaurant, pentru ca “iti permiti”; ti-e sete – vrei cel mai scump vin, sau apa plata frantuzeasca; vrei sa te distrezi – te duci in cel mai scump si fitos club, platesti pentru un lap-dance, platesti sa te “conduca” acasa si sa ramana pana dimineata. dar ai da bani unei persoane doar pentru a sta langa tine pe o banca in parc, pentru ca tu sa nu te simti singur? toti avem nevoie, din cand in cand, de o imbratisare. unii au mai mult noroc si o primesc la timp. altii stau in asteptare. pentru cei din urma nu e nimeni capabil sa echilibreze balanta. si realizezi ca sunt atat de multi oameni in jurul tau dar de fapt nu e nimeni care sa-ti poate incalzi sufletul. si pornesti in cautarea acelui “cineva”…
luna aceasta e cam plina de zile de nastere ale cunostintelor mele. gata. va ajunge! la multi ani, dragilor (n-am sa va insir aici pentru ca nu fac vreun pomelnic). va doresc sa fiti in continuare echilibrati, chibzuiti si fericiti cu alegerile facute, sa nu priviti inapoi cu regret. va pupa mama
aseara am sarbatorit-o pe camelia intr-o cafenea probabil bantuita, langa o casa, tot bantuita – se zice – prin care se plimbau nestingherite fantomele unor maicute (imi place sa cred ca sunt povesti), pe strada mantuleasa (si mai spooky). dar a fost frumos, incercand sa fac abstractie de spirite oameni frumosi si veseli pe care i-am indragit inca din momentul acela cu “imi pare bine de cunostinta”.
eu si camelia (aka monalisa) ne cunoastem din clasa a 9-a, dar in perioada liceului nu am avut ocazia sa petrecem prea mult timp impreuna. abia daca schimbam cate un “buna! ce faci?”. ajunse in bucuresti, dupa scarbosul bac, am descoperit ca amandoua tindem spre aceleasi facultati. asa ca ne-am luat de manuta si am colindat strazile bucurestiului si holurile facultatilor ale caror studente ne visam. timpul a trecut prea repede si vara a fugit. si iata-ne intr-o zi de toamna superba, intr-o plimbare prin cismigiu, noi doua, parca prietene dintotdeauna.
ma atasez foarte repede de oameni (nu e de bine, tot timpul) si am prieteni peste tot, la care tin foarte mult si cu cat ii cunosc mai bine, cu atat sufletul meu creste si mai mult si ma simt multumita cand stiu ca pot sa fiu un umar pe care ei se pot sprijini fie cand rad cu lacrimi, fie cand ii doboara tristetea.
la multi ani, camelia! (inca o data)
scotocind in cartile de bucate ale mamei, dupa o anumita reteta de prajitura, acum ceva timp am gasit o foaie ingalbenita pe care statea asternut un scris ordonat si fara greseli de ortografie. in stanga, sus, data 18.03.1983. putin mai in dreapta, LA ADIO. am citit in graba randurile si entuziasmata, am fugit la mama. “mami, uite ce-am gasit! e scrisul lui tata, nu?” dap…al lui era…si inca este acelasi! (bine…cu mici modificari de forma). revenind la continutul bietei foi: am cautat melodia peste tot si nu stiu cum de nu am reusit sa o gasesc, pana astazi. si sunt fericita. pentru ca versurile sunt superbe iar glasul lui Vasile Seicaru le da viata. Cenaclul Flacara, amintiri… pentru voi, copiii de ieri care ati ajuns parintii de astazi!
muzica: Vasile Seicaru
versuri: Adrian Paunescu
se afla litere si farduri
si niste munti sunt intre noi,
dosare-nchise, triste garduri
si nici n-o sa mai vii-napoi.
in pragul iernii absolute,
saruta-mi tampla alba, hai!
si apoi scufunda-te si du-te
in orizontul altui grai!
refren X2:
nici nu pot nimic sa-ti spun,
“pe curand” sau “ramas bun”
aparu, numai nu, la adio tu!
de ce sa-ti spun “la revedere”?
n-as mai avea niciun motiv.
“adio” drepturile-si cere,
ca te-am pierdut definitiv.
si de la mine pan` la tine
cuvantul insusi va-ngheta.
nici sa te strig nu stiu prea bine…
iubita mea, pierduta mea…
refren X2: …
cand te-am vazut ultima oara,
stiai si tu, plangeai si tu.
si ai plecat cu tot cu gara,
nici tren nu mai exista, nu!
eu m-am intors inca o data…
voiam sa vin pe urma ta.
dar unde-i linia ferata?
parc-a luat-o cineva…
refren X2: …
eu ti-as mai spune amanunte,
destinul de-as putea sa-l schimb,
iubita mea de peste munte,
iubita mea de peste timp…
pe cea de-atunci n-o voi gasi-o
si eu acela am murit,
sub cinic nuclear “adio”,
noi, bietul cuplu parjolit…
la multi ani, dragilor (n-am sa va insir aici pentru ca nu fac vreun pomelnic). va doresc sa fiti in continuare echilibrati, chibzuiti si fericiti cu alegerile facute, sa nu priviti inapoi cu regret. va pupa mama 
dap…al lui era…si inca este acelasi! (bine…cu mici modificari de forma). revenind la continutul bietei foi: am cautat melodia peste tot si nu stiu cum de nu am reusit sa o gasesc, pana astazi. si sunt fericita. pentru ca versurile sunt superbe iar glasul lui Vasile Seicaru le da viata. Cenaclul Flacara, amintiri… pentru voi, copiii de ieri care ati ajuns parintii de astazi! 
macar atat merit 